Potrivit Letopisețului lui Grigore Ureche, cinstirea ca sfânt a voievodului Ștefan cel Mare a apărut imediat după trecerea acestuia la cele veșnice, în 2 iulie 1504: „ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ștefan vodă” – consemna cronicarul. Neamul său a găsit ca temei pentru această preamărire duhul jertfelnic al acestui domn, gata oricând să guste „de o sută de mii de ori moartea”, decât să lase păgânătății țara sa, Moldova.
Sfântul Voievod Ștefan cel Mare
Sfântul Voievod Ștefan cel Mare
Troparul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare
Apărător neînfricat al credinței și patriei străbune, mare ctitor de locașuri sfinte, Ștefane Voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească din nevoi și din necazuri.
În fața expansiunii islamului în Europa, Sfântul Ștefan cel Mare a făcut din Moldova o „poartă a creștinătății”, unde mulți necredincioși – și nu de puține ori – au trebuit să-și plece smerit capetele. „Noi, cu toată puterea noastră pe care ne-a hărăzit-o nouă Dumnezeu Atotputernicul, suntem pururi pregătiți foarte, cu toată râvna și îndemnul inimii, să ne luptăm pentru creștinătate, cu toate forțele noastre” – spunea, la 29 noiembrie 1474, domnul Moldovei.
„Turcii au mare frică de acest domn” – scria, în anul 1502, venețianul Matteo Muriano – „El este un om foarte înțelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supușii săi, pentru că este îndurător și drept, veșnic treaz și darnic”. „După a mea părere – declara un alt contemporan al lui Ștefan cel Mare, marele cronicar polon Jan Długosz – el este cel mai vrednic să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii și mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor, cu sfatul, înțelegerea și hotărârea tuturor creștinilor, de vreme ce ceilalți regi și principi catolici își petrec timpul numai în trândăvii sau în războaie civile”.
Mormântul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare din biserica Mănăstirii Putna.
Creștinătatea a văzut în acest principe o nădejde în fața haosului ce era pe punctul de a se instaura în Europa, prin înaintarea Semilunii până la Dunăre. „Lucrarea ta asupra necredincioșilor turci, vrăjmași comuni, săvârșită până acum cu înțelepciune și bărbăție – scria papa Sixt IV lui Ștefan cel Mare, la 20 martie 1476 – a adus atâta strălucire numelui tău, că ești în gura tuturor și ești lăudat cu deosebire de toți, în unire de simțiri […]. Pentru lucrarea pe care ai săvârșit-o și o săvârșești cu slavă și cucernicie, ar trebui mai degrabă a ți se mulțumi”.
„Deși alți voievozi din țară au zidit și ei biserici și mănăstiri, niciunul nu s-a bucurat de cinstire din partea poporului ca Ștefan cel Mare și Sfânt, pentru că niciunul nu s-a pus în stare de jertfă, de dragoste jertfelnică pentru credință și neam, de atâtea ori de câte s-a pus Ștefan cel Mare.”
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Proclamarea canonizării Sfântului Ștefan cel Mare, Mănăstirea Putna, 2 iulie 1992
:
:
În Letopisețul anonim al Moldovei, Ștefan cel Mare era numit „purtător de biruințe”. Această numire își are înțelesul în descrierea aceluiași letopiseț a victoriei de la Vaslui (1475): „Și a fost atunci veselie între oameni […] și la toți creștinii drept-credincioși, căci a biruit Domnul limbile păgâne, cu mâna robului Său, Io Ștefan voievod”. Așadar, domnul Moldovei era vasul ales în care se împlinea voia lui Dumnezeu.
Biruințele veneau de la Dumnezeu, iar Ștefan le primea ca pe un dar, așa cum un sfeșnic primește lumina, și toți se bucură de ea și laudă pe dătătorul ei. Puterea lui Ștefan cel Mare era harul dumnezeiesc care sălășluia în inima lui. El ar fi putut spune împreună cu Apostolul Pavel că „avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârșitoare este a lui Dumnezeu și nu de la noi” (2 Corinteni 4, 7). Conștient de nimicnicia firii și puterii omenești, și, totodată, cunoscător al harului dumnezeiesc, Ștefan cel Mare a înțeles că soluția biruinței împotriva oricărui rău, văzut ori nevăzut, personal ori de obște, este inima smerită, care atrage după sine ajutorul lui Dumnezeu și al sfinților Săi: „Nu s-a îngâmfat Ștefan în urma acestei biruințe – spunea cronicarul Jan Długosz după biruința de la Vaslui – ci a postit 40 de zile cu pâine și apă. Și a dat poruncă în țara întreagă să nu cuteze cineva să-i atribuie lui acea biruință, ci numai lui Dumnezeu”.
Crucea ca „semn al biruinței” a fost o prezență continuă în viața și domnia lui Ștefan cel Mare. Astfel, marea politică antiotomană (anii 1473–1486) a fost precedată de un gest simbolic: căsătoria domnului Moldovei cu prințesa bizantină Maria Asanina Paleologhina, la 14 septembrie 1472, ziua „Înălțării Sfintei Cruci”. Un alt exemplu îl reprezintă ridicarea la Vaslui – locul biruinței din anul 1475 – a trei cruci mari de piatră. Apoi, două dintre ctitoriile lui Ștefan cel Mare au fost înălțate în cinstea Sfintei Cruci: Mănăstirea Pătrăuți (hramul Sfânta Cruce) și biserica de la Volovăț (închinată Înălțării Sfintei Cruci). În icoana votivă de la Pătrăuți, Sfântul Ștefan este înfățișat înaintea tronului lui Hristos, având ca mijlocitor pe Sfântul Constantin cel Mare, „modelul monarhic al lui Ștefan, și primul biruitor sub semnul Crucii”. Dată fiind unicitatea hramului în Moldova, ea a adăpostit, se presupune, o parte din Sfântul și Adevăratul lemn al Crucii lui Hristos. Peretele vestic al nartexului înfățișează o compoziție amplă (și ea unică!) – Cavalcada Sfântului Împărat Constantin – nemaiîntâlnită până la acea dată în niciun ciclu de fresce ortodoxe românești. Unele biserici ștefaniene, cum ar fi Voroneț, Dobrovăț și Reuseni, au fost sfințite tot în ziua Înălțării Sfintei Cruci, 14 septembrie.
Statuia de la Podul Înalt, Vaslui, marchează locul unde, pe 10 ianuarie 1475, Sfântul Ștefan a înfrânt armata turcă, de aproape trei ori mai numeroasă. Victoria a avut un răsunet european.
În scena „Cavalcada Sfintei Cruci” din biserica de la Pătrăuți, un grup de sfinți militari mucenici – Sfinții Gheorghe, Dimitrie, Teodor Tiron, Teodor Stratilat, Mercurie, Nestor, Artemie, Procopie, Eustatie – călăresc înarmați, conduși de Arhanghelul Mihail și de Sfântul Împărat Constantin spre revelatul semn al Crucii, însoțiți de inscripția „Prin aceasta, învinge-i pe dușmanii tăi”.
Această amplă compoziție iconografică este o rugăciune care invocă ajutorul sfinților și a puterii Sfintei Cruci, pentru biruința moldovenilor asupra turcilor.
În sfârșit, la 14 septembrie 1486, a fost reluată activitatea cancelariei domnești, după starea de cumpănă pe care o traversase Moldova după pierderea cetăților de la mare (1484) și după evenimentele de la Șcheia, din 6 martie 1486. „Atunci – scrie cronica moldo-germană – a bătut Petru Hronoda pe Ștefan Voievod și a câștigat lupta, și Ștefan voievod a căzut de pe cal și a zăcut printre morți de dimineața până la prânz”. Se crede că acele momente dramatice au reprezentat un hotar între două perioade ale domniei lui Ștefan cel Mare: Marea politică (începută în anul 1473), cu faptele ei de arme remarcabile, și Marea rugăciune (1486–1504), caracterizată în mod deosebit (dar nu exclusiv) de ridicarea a peste 30 de biserici și mănăstiri.
Testamentul lui Ștefan cel Mare
Ștefan e mare pentru că-a fost smerit
Pe cât de mic se micșora întruna
De Dumnezeu să poată fi zărit
Una cu neamul pentru totdeauna
Să intri-n inima unui popor
Cea mai strâmtă poartă dintre toate
De nu ești jertfă-n lacrimile lor
Nu-i cum pătrunde în eternitate
Ioan Alexandru
Statuia Sfântului Ștefan cel Mare, Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău. Statuia a fost ridicată în perioada interbelică.
Ajutorul sfinților militari a fost constant invocat de marele domn al Moldovei. Pentru a-i avea de partea sa, unele lupte au fost date chiar în zilele lor de prăznuire: astfel, lupta de la Râmnic, din anul 1481, a fost începută în ziua Sfântului Procopie, 8 iulie; cea din Codrii Cosminului, în ziua Sfântului Dimitrie, 26 octombrie; campania în Țara Românească (1473), în 8 noiembrie, ziua Sfântului Arhanghel Mihail. Despre primul conflict, cronicarul Grigore Ureche mărturisea: „Zic să fie arătat lui Ștefan vodă Sfântul Mucenicu Procopie, umblându deasupra războiului călare și într-armatu ca un viteazu, fiindu într-ajutoriu lui Ștefan vodă și dându vâlhă oștii lui. Ci ieste de a-l și crederea acestu cuvântu, că, daca s-au întorsu Ștefan vodă cu toată oastea sa, cu mare pohfală, ca un biruitoriu, la scaunul său, la Suceava, au zidit biserică pre numele Sfântului Mucenicu Procopie, la satu la Badeuți, unde trăiește și pănă astăzi”.
Nu lipsită de semnificații a fost și sărbătorirea victoriei din Codrii Cosminului. În timp ce regele Albert, întors învins din războiul cel „cu planuri necinstite pornit și în chip nenorocit purtat”, tăinuia întâmplarea „și trăia ziua și noaptea în petreceri și banchete, luând parte la jocuri și coruri de fete și făcând ca toate în fața lui în veselie să se petreacă”, cu totul altfel a înțeles Ștefan-vodă să sărbătorească victoria. De la locul luptei, el a plecat spre Mănăstirea Tazlău, a cărei zidire începuse încă din 4 iulie 1496, pe care o sfinți la 8 noiembrie – ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. De acolo, domnul se îndreptă spre Mănăstirea Neamț – terminată și ea de reconstruit – și o sfinți în data de 14 noiembrie, ziua Sfântului Grigorie Palama, părintele isihasmului și al rugăciunii neîncetate. Pisania bisericii este ea însăși o rugăciune prin care răzbat ecourile evenimentelor grave prin care trecuse atunci Moldova: „Doamne Hristoase, primește casa aceasta, pe care am zidit-o cu ajutorul Tău, întru slava și cinstea Sfintei și Slăvitei Tale Înălțări de la pământ la cer; și Tu, Stăpâne, acoperă-ne cu mila Ta, de acum și până în veci”.
În istoria poporului român, domnia lui Ștefan cel Mare ocupă un loc eminent. Această percepție nu este o creație târzie, un „mit” făurit de vreun cerc de cărturari sau de vreun regim politic. (Ștefan S. Gorovei)După sfințirea Mănăstirii Neamț a urmat ceremonia de la Hârlău, la 6 decembrie 1497, odată cu împlinirea a 40 de zile de la biruința din Codrii Cosminului. S-au făcut atunci rugăciuni de pomenire pentru cei căzuți în luptă, împreună cu – spun cronicile – instituirea multor viteji și acordarea de daruri scumpe. „Și i-a slobozit la ale lor și i-a învățat să laude și să binecuvinteze pe Dumnezeu cel Preaînalt pentru cele ce le-au fost dăruite, pentru că toate biruințele sunt de la Dumnezeu”.
Cetatea Sucevei, locul unde se aflau reședințele domnului și a mitropolitului țării, a fost extinsă și întărită în mai multe etape de către Sfântul Ștefan. Ea a rezistat asediilor lui Mahomed al II-lea din 1476 și Ioan Albert din 1497.
Inscripția de pe „Steagul lui Ștefan cel Mare”
O, răbdătorule de patimi și purtătorule de biruință, Mare Mucenice Gheorghe, care în nevoi și nenorociri ești grabnic apărător și cald ajutător și celor necăjiți bucurie nespusă, primește de la noi și această rugăciune, a smeritului robului tău, domnul Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, păzește-l neatins în acest veac și în cel viitor, cu rugăciunile celor ce te cinstesc, ca să te proslăvim în veci. Amin.
Această icoană a fost dăruită de Sfântul Voievod Mănăstirii Zografu pe la 1500. În prezent se află la Muzeul Național de Istorie a României.
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a fost un alt sfânt iubit de Ștefan cel Mare. El a fost reprezentat pe steagul de luptă al oștirii moldovene, purtând în mâini o sabie și ținând sub picioarele sale un balaur (simbol al păgânătății). Pentru toată creștinătatea, Sfântul Gheorghe era protectorul luptei cruciate, fiind chiar pictat ca un cruciat. În frumoasa rugăciune brodată pe marginea icoanei amintite, domnul Moldovei cerea acestui sfânt „purtător de biruință, grabnic apărător și cald ajutător”, să-l „păzească neatins în acest veac și în cel viitor”. Bisericile din Hârlău (1492), Baia și Voroneț (1488) au fost ridicate în cinstea acestui sfânt. În tabloul votiv voronețean, Sfântul Gheorghe mijlocește la Hristos pentru Ștefan cel Mare, ținându-l familiar, ca pe un prieten, după umăr. Anumite danii (precum cea din anul 1460, către Mănăstirea Bistrița, sau Tetraevanghelul din anul 1502, către Mănăstirea Zografu) au fost făcute tot în ziua sfântului – 23 aprilie. O foarte frumoasă icoană a purtătorului de biruință a fost dăruită de Ștefan cel Mare Mănăstirii Zografu. Aproape toate epitrahilele făcute din porunca lui Ștefan cel Mare au brodate pe ele chipul Sfântului Gheorghe.
Tabloul votiv al Mănăstirii Voroneț. Ca un părinte pe fiul său, Sfântul Gheorghe îl prezintă pe voievod Mântuitorului Hristos, Care binecuvintează ctitoria.
Maica Domnului s-a bucurat de o cinste specială din partea lui Ștefan cel Mare. „Mănăstirea lui dragă”, necropola familiei sale, poartă hramul Adormirii ei; la fel și biserica din Borzești, localitatea unde se presupune că s-ar fi născut marele domn. Două splendide broderii ale artei medievale românești – Buna Vestire și Adormirea Maicii Domnului (1485) – au fost „făcute din porunca lui Io Ștefan Voievod” și dăruite tot Mănăstirii Putna. În sfârșit, una dintre fiicele lui Ștefan a purtat numele Maicii Domnului.
Icoana Sfântului Ștefan cel Mare pictată de părinții Mănăstirii Putna în anul 2004, la sărbătorirea a 500 de ani de la trecerea domnului Moldovei la cele veșnice.
Domnul Moldovei s-a îngrădit și cu ajutorul altor sfinți, înălțând în cinstea lor locașuri de pomenire: Maica Domnului (Putna, Borzești, Tazlău), Sfântul Nicolae (Chilia, Iași, Dorohoi, Popăuți), Sfântul Ilie (Suceava), Sfântul Ioan Botezătorul (Vaslui, Piatra Neamț, Reuseni), Sfinții Apostoli Petru și Pavel (Huși), Sfântul Arhanghel Mihail (Războieni), Sfântul Ioan cel Nou (Bistrița, Piatra Neamț), Sfânta Parascheva (Râmnicu Sărat, Cotnari), Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (Scânteia).
Harta Moldovei în timpul Sfântului Ștefan cel Mare, epoca cea mai înfloritoare a țării.
Între crestele Carpaților și apa Nistrului, Moldova a reprezentat poarta creștinătății de care Imperiul Otoman nu a reușit să treacă.
În anul 1463, Ștefan cel Mare a ferecat craniul Sfântului Simeon Stâlpnicul de la Muntele Minunat, ce se găsește până azi în Mănăstirea Neamț. Acest sfânt a trăit în veacul al VI-lea în părțile Antiohiei și a murit la 24 mai 596. La 1 mai 1488, voievodul a ferecat moaștele Sfântului Ierarh Ghenadie și le-a așezat în Mănăstirea Putna.
Sfântul Ștefan cel Mare a fost îndeaproape preocupat de soarta mănăstirilor de la Muntele Athos, sprijinindu-le material. Dintre acestea, mănăstirea care s-a bucurat cel mai mult de dărnicia domnului a fost Mănăstirea Zografu.
La 10 mai 1466, el a statornicit aici o danie anuală de 100 de florini de aur, cerând în schimb părinților athoniți să fie pomenit la Sfânta Liturghie, împreună cu doamna și copiii săi: „Înainte de toate – grăia hrisovul de danie – să scrie pe domnia mea la Sfânta Proscomidie, după datina Sfinților Părinți și după așezământul Sfintei Biserici”.
Ștefan cel Mare arată în aceste cuvinte că este fiu adevărat al Bisericii și-i respectă așezămintele, supunându-se lor. Nu a căutat pentru sine o altă cale de mântuire sau, mai rău, să impună Bisericii lucruri străine de tradiția ei, ci a ales ascultarea față de poruncile ei. Pomenirea la Sfânta Liturghie este cel mai necesar lucru pentru sufletul unui om. Prin ea sufletul se unește în mod tainic cu Însuși Dumnezeu, devenind una cu El. Această unire insuflă omului gândul lui Dumnezeu și acesta este ocrotit, în tot ceea ce face, de puterea dumnezeiască.
Cetatea Hotin
Cetatea Albă
Nicio cronică de-a noastră despre Sfântul Ștefan nu lasă deoparte acest aspect. Astfel, cetatea Chilia a fost luată în anul 1465 „cu voia lui Dumnezeu”; în lupta de la Râmnic „a ajutat Dumnezeu pe Ștefan voievod și a biruit”; la Vaslui „a dat Dumnezeu pe acele limbi necredincioase în ascuțișul sabiei”, iar după aceea, înștiințat că sultanul aduna oști mari împotriva sa, Ștefan „aștepta neînfricoșat, încrezut în ajutorul lui Dumnezeu”; la Cătlăbuga „cu mila lui Dumnezeu, au biruit Ștefan voievod”; înfrângerea de la Valea Albă a stat în voința lui Dumnezeu – ca pedeapsă pentru păcate – și nici atunci nu a lipsit de pe buzele lui Ștefan lauda adusă lui Dumnezeu.
Icoana Sfântului Ștefan cel Mare pictată de Elena Murariu a fost dăruită Mănăstirii Putna de Părintele Patriarh Teoctist pe 2 iulie 2004, la Marea Sărbătoare a 500 de ani de la adormirea Voievodului.
În anul 1471, Ștefan cel Mare acordă Mănăstirii Zografu un venit de 500 de aspri pentru bolniță, iar în anii 1475 și 1495 sunt ridicate turnul pentru corăbii și trapeza mănăstirii. În anul 1475, Ștefan, „arzând de dumnezeiască dorință și râvnă și fiind iubitor al cuvintelor lui Hristos”, cu evlavie a pus de s-a copiat pentru mănăstire cartea Cuvintele Avvei Dorotei. La 23 aprilie 1502 „Io Ștefan voievod […] iubitor al cuvintelor lui Hristos, pentru a cărui dragoste a tânjit” a dat de s-a scris și ferecat un Tetraevanghel, cu mâna monahului Filip. Alte două manuscrise, Apostolul (1463) și Faptele Sfinților Apostoli (1463) au ajuns și ele la Mănăstirea Zografu. În anul 1488, au fost dăruite două ripide de argint, iar în anul 1500 două steaguri cu icoana Sfântului Gheorghe.
La Mănăstirea Grigoriu, Ștefan cel Mare a făcut o clopotniță în anul 1502, a restaurat biserica, iar în jurul anului 1500 a reînnoit în întregime mănăstirea. Cu sprijinul aceluiași binefăcător, mănăstirea a cumpărat chilia Sfântul Trifon. Tot la Mănăstirea Grigoriu, doamna lui Ștefan cel Mare – Maria Asanina Paleologhina – a dăruit o icoană pe a cărei ferecătură au fost scrise cuvintele „Rugăciunea doamnei Maria Asanina Paleologhina, doamna Moldovlahiei”. La începutul secolului al XVIII-lea, călătorul rus Barskij nota că Ștefan cel Mare al Moldovei a fost al doilea ctitor al Mănăstirii Grigoriu, după Sfântul Grigorie Sinaitul, primul ctitor.
Evlavia pentru viața monahală și conștiința că este principalul conducător ortodox al timpului și are datoria să poarte de grijă „capitalei” monahismului ortodox l-au determinat pe Sfântul Ștefan cel Mare să ajute 8 din cele 20 de locașuri sfinte din Sfântul Munte Athos: Zografu, Vatoped, Grigoriu, Costamonitu, Xenofont, Russikon, Sfântul Pavel și Hilandar.
Izvoare documentare din secolul al XV-lea atestă faptul că, încă din timpul vieții, numele lui Ștefan cel Mare a fost asociat cu atributele unui sfânt. Astfel, Letopisețul anonim al Moldovei, vorbind despre evenimentele din 1475 și 1481, spune că domnul Moldovei s-a întors la Suceava ca „un purtător de biruințe”, însușire atribuită deopotrivă Sfinților Mucenici Gheorghe și Dimitrie, dar și Sfântului Constantin cel Mare. Acesta din urmă a fost, se pare, modelul prin excelență al lui Ștefan cel Mare.
Polonezul Maciej Stryjkowski, trecând prin Moldova în anul 1575, consemna că pe Ștefan, „din cauza nespusei lui vitejii, [moldovenii] îl socotesc ca sfânt”. La fel, cronicarul polon Bielski scria în Kronica Polska: „Pentru aceste izbânzi mari, deși avea o țară mică, fiecare istorie îl poate pune [pe Ștefan] în rând cu cei mai mari și mai faimoși căpitani: de aceea, și moldovenii îl numesc Kara Bochdan, adică Bogdan cel scump, iar pentru vitejia lui nespusă, îl țin de sfânt”.
În 16 mai 1920, la Putna, în fața mormântului Sfântului Ștefan, Regele Ferdinand Întregitorul a rostit un emoționant discurs:
„Ștefan al Moldovei, ai trăit veacuri în sufletele românești și vei trăi de-a pururea…
Insuflă-ne duhul sfintei uniri în inimile noastre, pentru ca să putem duce înainte greaua sarcină a Statului nostru întregit.”
Hotărârea privind canonizarea Sfântului Ștefan cel Mare a fost luată de Biserica Ortodoxă Română în ședința Sfântului Sinod din 20 iunie 1992: „Privind viețuirea jertfelnică pentru credință și neam a dreptcredinciosului voievod, hotărâm ca de acum înainte și până la sfârșitul veacurilor, voievodul Ștefan cel Mare al Moldovei să fie pomenit laolaltă cu bărbații cei cuvioși și sfinți ai Bisericii, cinstindu-se cu slujbe și cântări de laudă în ziua de 2 iulie, fiind cinstit în Sinaxar, cărți de cult și în calendarul Bisericii noastre, cu numele Dreptcredinciosul voievod Ștefan cel Mare și Sfânt” (Tomos de canonizare). Din iulie 2004, este folosită numirea consacrată în timp, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare.
Generațiile începutului mileniului trei îl poartă în suflet pe Sfântul Voievod Ștefan cel Mare și, amintindu-și de vrednicia sa, l-au răsplătit cu titlul de „cel mai mare român”, iar Biserica, cea care l-a așezat în icoană, săvârșește zi de zi liturghia recunoștinței, în sufletul românilor și la mormântul său de la Putna.