9 martie 1929 – 9 octombrie 2019
Scriitor basarabean, om de o înaltă ținută morală și mare patriot, Ion Moraru a iubit pe Sfântul Voievod Ștefan cel Mare și Mănăstirea Putna în mod deosebit. Dumnezeu a rânduit ca în ultimii ani ai vieții sale pământești să îl cunoaștem pe acest român vrednic, care s-a așezat, prin faptele și trăirea sa, între modelele de demnitate și dragoste de neam ale românilor.
În anul 2018, Mănăstirea Putna a publicat volumul său autobiografic „Pustiirea. Treptele infernului. Fata cu miros de busuioc”.
Ion Moraru s-a născut în 9 martie 1929, în satul Mîndîc din Basarabia.
Din dragostea de neam și țară, dintr-un simț profund al adevărului, el și-a pus viața pentru libertatea și demnitatea românilor din Basarabia ocupată de Uniunea Sovietică, pentru limba și pentru credința prigonite de comunismul sovietic.
La 18 ani, în 1947, a fost unul dintre membrii fondatori ai organizației„Sabia Dreptății” din cadrul Mișcării de rezistență anti-sovietică „Arcașii lui Ștefan cel Mare”. La 21 de ani, în 1950, a fost arestat de NKVD și a fost închis în pușcării din Chișinău, Odessa, Moscova, Ruzaevka (pe Volga) și în lagărele Dubovka, Maikaduk, Ekibastus, Spassk, Aktas.
A fost eliberat în 1956, în urma schimbărilor de după moartea lui Stalin din 1953. După eliberare, s-a căsătorit cu Profira Moraru (†2018), cu care a avut două fiice. A activat ca profesor de geografie în satul natal.
După 1990, a militat pentru unirea cu Patria mamă în spațiul public basarabean. În această perioadă a scris trilogia autobiografică „Pustiirea. Treptele infernului. Fata cu miros de busuioc”, un adevărat imn închinat jertfei românilor din Basarabia pentru a-și apăra identitatea, demnitatea și credința după ocupația sovietică. Cartea a fost publicată în mai multe ediții în Basarabia.
Începutul legăturii Mănăstirii Putna cu domnia sa a fost un interviu publicat în revista „Cuvinte către tineri” din anul 2017. A urmat vizita la Mîndîc, din toamna anului 2017.
În 2018, Anul Centenar, mănăstirea a publicat pentru prima dată în România volumul „Pustiirea. Treptele infernului. Fata cu miros de busuioc”, ca un omagiu pentru atâția români care au suferit în temnițele comuniste, și mai ales pentru cei din stânga Prutului, care au fost deportați și majoritatea au murit departe de țara lor.
În 2019, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a oferit Ordinul Sanctus Stephanus Magnus pentru mireni scriitorului Ion Moraru din Mîndîc, Basarabia, la împlinirea vârstei de 90 de ani. Distincția și diploma au fost înmânate de către arhimandritul Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna, pe 8 martie, la Mîndîc.
Cu același prilej a fost înmânată domnului Ion Moraru o scrisoare de felicitare din partea Președintelui Academiei Romane, academicianul Ioan-Aurel Pop. Părintele stareț al Mănăstirii Putna i-a oferit o diplomă pentru contribuția la activitățile Mănăstirii Putna din Anul Centenar 2018. Tot atunci Asociația Culturală „Conta” i-a acordat diploma „Vrednicie și Credință” pentru opera literară memorialistică de excepție, pentru demnitate și curaj civic, prin președintele asociației, scriitorul Adrian Alui Gheorghe, iar Asociația Obștească „Ștefan cel Mare și Sfânt” din Basarabia i-a oferit insigna de aur Ștefan cel Mare și Sfânt, prin Andrei Batereanu, președinte, și Dumitru Coroi, vicepreședinte.
În noaptea de 8 spre 9 octombrie, după ora 2, sufletul său s-a înălțat la cele veșnice. Înmormântarea va fi vineri, 11 octombrie, ora 11, în satul Mîndîc.
Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu drepții, alături de sfinții și martirii neamului românesc!
Fragmente din interviul acordat pentru revista „Cuvinte către tineri” din 2017 a Mănăstirii Putna.
Dacă m-ați întreba dacă îmi pare rău că am fost arestat sau nu, aș răspunde că nu-mi pare rău. În primul rând, pentru că am fost arestat pentru țară, pentru neam. În al doilea rând, și a însemnat ceva special pentru mine, eu am avut acolo ocazia să mă întâlnesc cu cele mai luminate minți din fostul Imperiu Sovietic, printre care și cu Soljenițîn.
*
Noi, tinerii de atunci, eram educați de Biserică, de părinți, în stilul patriarhal. Aveam așa-numita, cum zic bătrânii, rușine. Tineretul de azi nu are așa ceva. Tineretul de astăzi nu cunoaște istoria adevărată a românilor. Este născut din părinți crescuți fără Dumnezeu, din părinți crescuți în perioada sovietică, când li se spunea zi și noapte, și la școală, că nu-i Dumnezeu. Și că cei mai înrăiți dușmani ai noștri sunt românii de peste Prut. Este o minune că tineretul de astăzi răsare dintr-un sol ostil neamului românesc.
*
Rolul profesorilor, ca întotdeauna, este să fie purtători de lumină. Dar purtători de lumină sclipitoare, nu mată. Chiar dacă este matematician, chiar dacă este chimist sau biolog, profesorul să facă educația tineretului în spiritul adevărului, al credinței noastre creștin-ortodoxe. În ultimul capitol de la Evanghelia lui Matei, în ultimul verset, înainte de a pleca de la noi, Hristos le spune ucenicilor: „Duceți-vă la neamuri, învățați-i!” Asta trebuie să facă și profesorii noștri. „Și botezați-i, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.” Aceasta este temelia Ortodoxiei. Repet, învățătorii trebuie să fie lumina sclipitoare a neamului nostru de aici. Și să propovăduiască, indiferent de facultate, adevărul despre noi.
*
Repet a nu știu câta oară: unirea este mijlocul existențial, nu numai al nostru, ci al fiecărui neam, al fiecărei etnii. Este unire, este viață a etniei. Nu e unire, e pierdut totul.
.*
M-am adresat României să-mi retrocedeze cetățenia română și m-a trimis la zeci de birouri să le bat pragurile – când eu nu-s bucuros de pragul meu, care e înalt. Și sunt mâhnit, e regretabil, pentru că am declarat sus și tare în timpul ocupației ruso-bolșevice că sunt român și am înființat chiar și o secție a „Arcașilor lui Ștefan cel Mare” din Cubolta pe care am numit-o „Sabia Dreptății” și am început lupta de rezistență și de împlinire a visurilor noastre când eram încă la hotarul dintre adolescență și tinerețe, nedându-mi seama că în fața mea stă un monstru enorm, grozav, care sfârtecă totul. Și apoi, la toate cercetările, afirmând că sunt român, primeam torturile care le trăsneau prin minte.
*
Aș dori ca pentru această sărbătoare (Anul Centenar, n. ed.) românii din Basarabia să se trezească… „Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte/ În care te-adânciră barbarii de tirani/ Acum ori niciodată croiește-ți altă soartă…” Nu înțeleg aceste cuvinte decât sacramental, cum au fost scrise de autor. Doresc ca tineretul să fie strâns unit, doresc ca toate partidele, mișcările și partiduțele care strigă și se bat cu cărămida în piept pentru unire să se unească întâi ei, aici, pe loc.
*
Iată ce înseamnă pentru mine anul 2018. Și totuși, după cum merg lucrurile în această zonă geo-politică, eu sper în Bunul Dumnezeu că unirea va fi. Nu va fi ca în 1918, vor fi alte forme de unire. Unirea forțelor armate naționale, unificarea legislației peste tot teritoriul unde se vorbește limba română și multe alte reunificări. Probabil că vor mai fi încă alegeri locale pentru conducerea din stânga Prutului, dar tot ce va fi făcut va fi făcut cu folos pentru unirea totală.
*
Orice durere, orice eșec, orice nereușită ai avea în viață, strânge din dinți, dar nu te plânge, ci așează-te și ia totul de la început. Aș vrea ca tineretul să cunoască acest slogan.
Fragmente din volumul „Pustiirea. Treptele infernului. Fata cu miros de busuioc”
În noiembrie și decembrie am reușit să fac cunoștință cu toți colegii de școală. Nu-mi prea convenea că eram mai răsărițel decât ceilalți, dar cu timpul m-am resemnat. M-a consolat profesorul de matematică, Belinski. El mi-a spus că și el este mai înalt decât directorul și aceasta nu-l deranjează deloc.
– Ionele, este important să faci carte și să-ți iubești neamul… românesc.
*
În preajma Anului nou, acest profesor Belinski a copt undeva niște colăcei, a găsit o sanie la care a înhămat niște cai buni, cu un Moș Crăciun de cea mai mare frumusețe. Pentru prima dată în viață vedeam un Revelion cu atâtea hăituri, iar fetele îmi păreau niște zâne din povești. Totul începuse afară, pe aleea castanilor, din capătul căreia a venit sania cu alaiul, apoi ne-au dus într-o sală mare unde au continuat dansurile.”
*
– Ei, Vaniușa, spune de ce ai nimerit aici – m-a întrebat anchetatorul în limba rusă. I-am răspuns în limba română că despre asta poate știu mai bine cei care m-au arestat. El mi-a zis că n-a înțeles și să-i vorbesc în limba rusă.
– Aceasta-i limba pământului nostru, o vorbește mama mea, buneii mei, au vorbit-o și străbuneii mei.
Se vede că nici acum n-a înțeles ce i-am spus; a pus mâna pe receptor și l-a chemat pe un careva Mămăligă să vină la el. Peste câteva minute a apărut un individ, nici tu geandră, nici tu mămăligă. Anchetatorul mă privea ca o felină gata să se repeadă la jertfa lui.
– De ce nu-mi răspunzi în rusește? – m-a întrebat Popov.
– Pentru că-n limba străbunilor mei mi-i mai ușor să vorbesc. După cum am înțeles, dumneavoastră aveți nevoie de traducător, nu eu. Eu chiar și chinul de moarte sunt gata să-l îndur tot în limba noastră.
*
Marea mea surpriză a fost să-l descopăr în acea orchestră din lagăr pe profesorul meu de matematică din Târnova, domnul Belinski, acel minunat profesor care a făcut cu noi ultimul Sfânt Vasile pe aleea de castani. (…) El cânta la vioară. Era cărunt definitiv, după câte i-a fost dat să tragă, și trăia numai cu melodiile noastre, pe care le interpreta cu o măiestrie de invidiat. Când m-am apropiat de dânsul și m-am adresat în limba noastră: „Bună ziua, domnule Belinski!”, el a rămas tablou. Uimit nespus, abia de a putut să mă întrebe cine sunt.
– Sunt un elev de-al dumneavoastră din Târnova. Mi-ați predat câteva luni matematica. Vă mai aduceți aminte de sărbătoarea de Sfântul Vasile de pe aleea de castani din Târnova?
Trezit, parcă, dintr-un somn letargic, s-a repezit spre mine și m-a cuprins, ținând într-o mână arcușul, iar în cealaltă vioara; a izbucnit în hohote de plâns, iar toată orchestra s-a sculat în picioare. (…) Maestrul s-a dat puțin în urmă, să mă privească încă o dată, și a zis:
– Dacă este în sală măcar un român, concertul trebuie să răsune românește.
A atins coardele viorii, ca să se convingă că e acordată. Toată orchestra s-a agitat ca la trecerea unui vântuleț ușor, dirijorul a făcut un semn cu bagheta, profesorul a început ușor să se clatine și de pe scenă au pornit să se reverse sunetele cunoscute de mine de o veșnicie. (…) Pe suflet mi se făcuse ușor și pentru câteva clipe am uitat că mă aflu în lagăr.
*
Dacă s-ar fi auzit răcnetele noastre din infern, poate că omenirea și-ar fi dat mai degrabă seama despre „viitorul luminos” care o pândea la orizont.
Însă gândul care mi se furișa în minte și începea să mă frământe tot mai des era îndoiala dacă am avut noi dreptate sau nu atunci când am înfiripat celula de luptă împotriva cotropitorilor… […]
Mi-am amintit de trenul cu deportați din gara Târnova… Acolo au fost adunați cei mai harnici gospodari din părțile noastre – copii, femei, bătrâni… Acolo erau mulți dintre colegii mei de școală. Iar într-un vagon era și Lealea Cojocaru, prima fată de care m-am îndrăgostit și nici măcar n-am reușit să-i spun această taină…
Șirul amintirilor amare era nespus de lung. Atunci, o voce lăuntrică mi-a șoptit hotărât și tăios: să nu te mai îndoiești de cele ce-ați făcut! Că nu întâmplător ați numit organizația voastră „Sabia dreptății”. Voi v-ați ridicat la luptă dreaptă și sfântă, împotriva minciunii, violenței, a unei orânduiri ostile nu numai față de oameni, dar și față de Dumnezeu.
Din acel moment mi s-a făcut mai ușor pe suflet, ca după o spovedanie…
