De peste cinci veacuri, Ștefan, domnul Moldovei (1457–1504), rămâne modelul prin excelență al tuturor românilor. A fost numit „cel Sfânt” și „cel Mare” pentru virtuțile sale, mai ales pentru iubirea sa jertfelnică pe care a avut-o pentru Hristos și pentru țara încredințată lui de Dumnezeu spre cârmuire, Moldova.
Gândirea acestui domn, pe cât de adâncă, pe atât de complexă, uneori este cu anevoie de cuprins în întregime. Ștefan – scria Jan Długosz – este om „foarte înțelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supușii săi, pentru că este îndurător și drept, veșnic treaz și darnic”. Cei care au cercetat cu de-amănuntul domnia lui Ștefan cel Mare au găsit că recunoștința a fost una dintre virtuțile cele mai evidente ale acestui domn.
Ștefan cel Mare și-a arătat recunoștința, întâi de toate, față de Părintele Ceresc, Izvorul a tot binele. La 12 aprilie 1470, când se împlineau 13 ani de când Ștefan îl biruise la Doljești pe ucigașul tatălui său, după care luase domnia, a dăruit Putnei o cădelniță monumentală din argint aurit. La fel, în amintirea biruinței de la Râmnic, din 8 iulie 1481, unde „a ajutat Dumnezeu pe Ștefan Voievod și a biruit pe Basarab Voievod”, același domn a zidit o biserică la Bădeuți, cu hramul Sfântului Procopie, de ziua căruia avusese loc biruința. În sfârșit, la Suceava, capitala țării, domnul a înălțat biserica Sfântului Dimitrie, drept mulțumire pentru victoria din 26 octombrie 1497 avută asupra regelui polon Jan Albert, în Codrii Cosminului, în chiar ziua prăznuirii sfântului. Referitor la această biruință, cronicarul Grigore Ureche spunea în Letopisețul Țării Moldovei: „S-au întorsu înapoi [Ștefan] la scaunul său, la Suceava, cu mare pohfală și laudă, ca un biruitoriu, și au ziditu bisérica pre numele Sfântului Mucenicu Dimitrie, în târgu în Suceava, care trăiaște și până astăzi. Zic unii să să fie arătat lui Ștefan vodă la acest războiu Sfântul Mucenicu Dimitrie, călare și într-armatu ca un viteazu, fiindu-i întru ajutoriu și dând vâlhă oștii lui, ci iaste de a și crédere, devreme ce au zidit bisérică”. Imediat după biruință, domnul „au făcut ospăț mare tuturor boiarilor și tuturor vitéjilor săi, și cu daruri scumpe i-au dăruit pre ei, și [...] i-au slobozitu cineși pre la casa sa, dându-le cuvântu ca toți să dea laudă lui Dumnezeu pentru ce că toate puterile sîntu de la Dumnezeu”.
Un gest deosebit, prin care domnul Moldovei și-a arătat recunoștința față de oștenii săi credincioși, a fost înălțarea bisericii de la Războieni, sfințită la 8 noiembrie 1496. La 26 iulie 1476, Ștefan cel Mare, împreună cu oastea sa, a făcut acolo „mare război” cu sultanul Mehmed al II-lea cuceritorul Constantinopolului, al Trapezuntului și al Serbiei, în urma căruia domnul Moldovei a fost înfrânt. Acolo „au căzut vitejii cei buni, și mulți boieri mari, și oștenii cei buni și tineri, și oastea bună și vitează și aleasă” și „a fost atunci mare întristare în Țara Moldovei, și în toate țările și domniile din jur, și la creștinii drept-credincioși”. Douăzeci de ani mai târziu, Ștefan a poruncit ca osemintele oștenilor săi să fie dezgropate, adunate și puse într-un mormânt, iar deasupra să fie zidită o biserică „întru amintirea și pomenirea” celor care au căzut acolo. Așezământul a fost pus sub patronajul Sfântului Arhanghel Mihail, ocrotitorul armatelor creștine.
Domnul Moldovei a arătat virtutea recunoștinței și față de cei de un sânge cu el, împlinind astfel porunca lui Dumnezeu: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să îți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământ” (Ieșire 20, 12). La 15 octombrie 1487, Ștefan cel Mare a sfințit biserica Sfântul Ilie, chiar în ziua în care părintele său, cu 36 de ani mai înainte, fusese ucis la Reuseni. Pe locul unde tatăl său își pierduse viața, Ștefan voievod a ridicat o biserică, având hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, ca rugăciune înălțată Sfântului Înaintemergător, ca acesta să mijlocească la Dumnezeu mântuirea sufletului lui Bogdan al II-lea care, ca și el, împărtășise același fel de moarte. Tot la 15 octombrie 1487, Ștefan cel Mare a făcut danie Episcopiei de Roman câteva sate, iazuri și mori, cumpărate cu „banii mei drepți și curați”, „pentru pomenirea sfântrăposaților înaintași și părinți ai noștri”.
Întru amintirea și pomenirea mamei sale, Ștefan cel Mare a înălțat la Borzești, pe Trotuș, biserica Adormirea Maicii Domnului, în anul 1494, „întru pomenirea sfânt răposaților moși și părinți”. După tradiție, în acel loc s-a născut Ștefan cel Mare. Acelei biserici, domnul i-a dăruit un Tetraevanghel, la 3 noiembrie 1495, chiar în ajunul împlinirii a 30 de ani de la moartea mamei sale, Oltea. În colofonul manuscrisului Ștefan menționează, alături de numele tatălui său, și pe cel al mamei sale, ceea ce reprezintă un caz unic pentru acest fel de danie. După părinți, a fost rândul fratelui lui Ștefan cel Mare să fie pomenit, anume în pisania bisericii Sfântul Nicolae din Iași (1491–1492). Apoi, la Râmnicu Sărat, domnul a zidit o biserică pe locul unde, în anul 1481, căzuse în luptă Șendrea, cumnatul său. În sfârșit, în anii 1479 și 1480, Ștefan cel Mare a poruncit ca pe mormintele strămoșilor săi mai îndepărtați – primii domni ai Moldovei: Bogdan I, Lațcu, Petru I și Ștefan I – să se așeze lespezi de gresie cu numele lor.
Aceste gesturi (câteva dintre multe altele) dau mărturie despre noblețea sufletului domnului Moldovei, despre suplețea gândirii sale, și îndreptățesc cuvintele cronicarului polon Jan Długosz care, în lucrarea sa Historia Polonica, îl numea pe Ștefan: „bărbat cu suflet mare”.