Cum se naște rugăciunea
Rugăciunea este căutare a lui Dumnezeu, întâlnire cu Dumnezeu și depășire a acestei întâlniri prin comuniune. Rugăciunea se naște din conștientizarea faptului că lumea în care trăim nu este pur și simplu bidimensională, hotărnicită între categoriile timpului și spațiului, o lume plată în care nu experiem decât suprafața lucrurilor, o suprafață opacă ce acoperă vidul.
Rugăciunea se naște atunci când descoperi că în lume există profunzimi; că nu suntem înconjurați numai de realități văzute, ci, de asemenea, suntem pătrunși și înconjurați de realități nevăzute.
Iar această lume nevăzută este atât prezența lui Dumnezeu, realitatea absolută, sublimă, cât și adevărul nostru cel mai profund.
Întâlnire în adevăr
O întâlnire este reală numai atunci când cei doi oameni care se întâlnesc există cu adevărat. Și din acest punct de vedere, noi falsificăm neîncetat această întâlnire, căci ne vine foarte greu să fim adevărați în imaginea noastră despre Dumnezeu. De la un capăt la celălalt al zilei suntem o succesiune de personalități sociale diferite, uneori cu neputință de recunoscut de către alții și chiar de către noi înșine.
Iar atunci când vine momentul să ne rugăm și dorim să ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu adesea ne simțim pierduți. Fiindcă nu știm care dintre aceste personalități sociale este persoana umană adevărată și nu avem nicio cunoștință despre adevărata noastră identitate. Cele câteva persoane succesive pe care le înfățișăm înaintea lui Dumnezeu nu sunt sinele nostru, în fiecare din ele există ceva din noi, dar persoana întreagă lipsește.
Și din acest motiv, rugăciunea care s-ar putea ridica cu putere din inima unei persoane adevărate nu-și poate afla calea între oamenii de paie succesivi pe care-i prezentăm lui Dumnezeu. Fiecare dintre aceștia rostește un cuvânt care este adevărat în felul său deosebit, dar nu exprimă celelalte personalități parțiale pe care le avem în timpul zilei. Este extrem de important să ne găsim unitatea, identitatea noastră fundamentală. Altminteri, nu-L putem întâlni pe Dumnezeu în adevăr.
Rugăciune și viață
Atât timp cât ne pasă din suflet pentru toate meschinăriile vieții nu putem spera să ne rugăm din toată inima; ele întotdeauna vor colora șirul gândurilor noastre. Același lucru este adevărat și în ceea ce privește relațiile noastre zilnice cu alți oameni, care nu ar trebui să constea din bârfă, ci să fie întemeiate pe ceea ce este esențial în fiecare dintre noi. Altfel, e posibil să ne aflăm incapabili de a atinge un alt nivel atunci când ne întoarcem către Dumnezeu.
Trebuie să ștergem tot ceea ce este lipsit de semnificație și trivial în noi înșine și în relațiile noastre cu ceilalți și să ne concentrăm pe acele lucruri pe care le vom putea lua cu noi în veșnicie.
Prin paza gândurilor, omul poate învăța treptat cum să deosebească valoarea lor. Noi zilnic cultivăm gândurile care se nasc, în timpul rugăciunii, fără a putea fi înăbușite. Rugăciunea, în schimb, va schimba și va îmbogăți viața noastră de zi cu zi, devenind temelia pentru o relație autentică și nouă cu Dumnezeu și cu semenii noștri.
Rugăciunea de cerere
Multe dintre rugăciunile noastre sunt rugăciuni de cerere și oamenii par să creadă că cererea este cea mai de jos treaptă a rugăciunii; apoi urmează recunoștința, pe urmă doxologia.
Dar, de fapt, recunoștința și doxologia sunt expresiile unei relații inferioare. La nivelul nostru de credincioși pe jumătate ne vine mai ușor să cântăm tropare de laudă sau să-I mulțumim lui Dumnezeu, decât să ne încredem într-atât lui Dumnezeu încât să-I cerem ceva cu credință. Chiar și oamenii care cred cu jumătate de inimă pot să-I mulțumească lui Dumnezeu când dau de bine; și sunt momente de euforie când oricine poate să-L slăvească pe Dumnezeu prin cântări.
Dar este cu mult mai dificil să ai o astfel de credință neîmpărțită, încât să ceri cu o inimă și minte nerisipită, cu încredere deplină. Nimeni să nu privească chiorâș, cu dispreț, la rugăciunea de cerere. Fiindcă iscusința și deprinderea de a săvârși rugăciuni de cerere este un test în privința autenticității credinței noastre.
Tricotând înaintea lui Dumnezeu
Îmi amintesc că unul dintre primii oameni care a venit la mine pentru sfat, după ce am fost hirotonit, era o doamnă în vârstă, care mi-a spus: „Părinte, m-am rugat aproape fără încetare timp de paisprezece ani și niciodată nu am simțit prezența lui Dumnezeu”. Așa că i-am spus: „I-ai oferit ocazia să spună și El ceva?”. „Ei, na!”, a zis ea. „Nu. În tot acest timp am vorbit cu El. Asta nu e rugăciune?”. Am spus: „Nu, cred că nu este. Îți sugerez să rezervi cincisprezece minute pe zi în care să stai și pur și simplu să tricotezi înaintea lui Dumnezeu”. Astfel a și făcut. Care a fost urmarea? A revenit destul de repede și mi-a zis: „Este uimitor! Când mă rog lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, când vorbesc cu El, nu simt nimic. Dar când șed în tăcere, față către față cu El, atunci mă simt învăluită de prezența Sa”.
Nu vei putea vreodată să te rogi lui Dumnezeu cu adevărat și din toată inima dacă nu înveți să păstrezi tăcerea și să te bucuri de minunea prezenței Sale. Sau, dacă preferi, să te bucuri de faptul că stai față către față cu El, deși nu-L vezi.