Născut pe 25 septembrie 1949 într-o familie franceză romano-catolică, Jean-Claude Larchet s-a convertit la Ortodoxie în 1971, fiind profund marcat de scrierile Părinților Răsăriteni. Doctor în Filosofie (1987) și Teologie (1994) al Universității din Strasbourg, Larchet a realizat o carieră remarcabilă în studiul teologiei ortodoxe, publicând numeroase lucrări despre sănătate, suferință și vindecare din perspectivă creștin-ortodoxă. Profesor universitar timp de peste 35 de ani la Strasbourg, a susținut conferințe în numeroase țări.
Activitatea sa academică se remarcă prin rigoarea cercetării, dar și prin profunzimea trăirii duhovnicești, fiind recunoscut pentru cercetările sale despre Părinții Bisericii și impactul acestora asupra teologiei și spiritualității contemporane. Este un exemplu de teolog erudit, dar și de om de credință autentic, dedicat transmiterii mesajului Evangheliei în lumea contemporană.
Cum ne păstrăm sufletul curat pentru a ne putea ruga, ținând cont de faptul că suntem expuși unui flux fără precedent de informații?
Noi nu suntem expuși unui flux de informații noi suntem cei care ne expunem. Este vorba de voința și de responsabilitatea noastră. Nimeni nu este obligat să folosească rețele de socializare. Eu, personal, nu am cont pe niciuna. Câteva persoane care îmi apreciază cărțile mi-au creat un cont de Facebook, dar le-am cerut să îl șteargă. Nu mai suntem obligați să primim și să trimitem mesaje de pe smartphone. Eu am un smartphone care este setat să primească apeluri doar de la un număr restrâns de persoane, majoritatea fiind membri ai familiei mele, care pot să mă contacteze sau pe care le pot contacta în caz de necesitate. Apelurile altor persoane sunt blocate și telefonul nu îmi sună. De altfel, când plec, îl uit deseori acasă. În privința e-mailurilor se poate face, de asemenea, o selecție. În primul rând, adresa să nu fie dată oricui. Apoi, nu este obligatoriu să răspundem la toate e-mailurile. Internetul este foarte util pentru a căuta informații, dar timpul trebuie limitat, nelăsându-ne, de exemplu, antrenați să urmăm linkurile care ne sunt propuse. Nu suntem obligați să ne uităm la televizor dar, dacă totuși ne uităm, trebuie să ne limităm la emisiunile informative și educative pe care le găsim mai ales pe canalele culturale.
În privința tuturor solicitărilor exterioare, care vin din partea mijloacelor mass-media, este necesar să facem o selecție a priori, și acest lucru se învață. Începând chiar din școala primară, copiii trebuie să învețe aceste lucruri, îndrumați de educatori capabili ei înșiși să țină sub control influența mijloacelor media. Evident, părinții trebuie să reprezinte și ei un exemplu. Cum ar putea părinții, care sunt permanent cu telefonul în mână, să ceară copiilor să nu facă același lucru?
Trebuie să adaug că fluxul gândurilor pe care omul îl gestionează este mai întâi un flux intern. Noi nu încetăm să gândim, să ne amintim, să ne imaginăm; este chiar imposibil să nu gândim (Sfântul Grigorie de la Nyssa a subliniat acest lucru). Filocalia este o culegere de texte ale Sfinților Părinți, unul dintre principalele scopuri ale ei fiind acela de a învăța să ținem sub control acest flux intern printr-o atitudine fundamentală pentru viața spirituală – mai exact pentru a evita gândurile urâte, apoi pentru a lăsa loc rugăciunii – prin ceea ce Părinții greci numesc nepsis, care înseamnă în același timp vigilență și sobrietate, și pe care o traducem adeseori în franceză, pentru a integra aceste două aspecte, prin vigilență sobră sau prin sobrietate vigilentă. Această atitudine este atât de importantă, încât titlul complet al Filocaliei este Filocalia Părinților neptici, adică Filocalia Părinților vigilenți. Această atitudine se obține progresiv prin exerciții permanente, printr-o muncă interioară care permite, după un anumit timp, să nu mai fii supus fluxului interior al gândurilor proprii (de a nu mai fi sclavul lor), ci să devii stăpânul gândurilor tale, mai întâi să le observi cum vin, apoi de a face diferența între cele care sunt bune și cele care nu sunt, apoi de a respinge gândurile rele (sau, când te rogi, toate gândurile care nu au legătură cu rugăciunea). Astfel, se realizează o curățire interioară, dar, de asemenea, și o îmbunătățire a stărilor noastre interioare și a comportamentului exterior, căci stările, comportamentul și acțiunile noastre depind de gândurile noastre.
Care sunt așteptările dumneavoastră, ca și credincios laic, cu privire la membrii comunităților monastice de astăzi?
Devii monah pentru a te mântui, mănăstirea constituind un loc izolat de lume, care te ferește de agitație și de griji și permite să te dedici în întregime ascezei și rugăciunii.
Pentru monahi – și mai ales pentru starețul care conduce comunitatea – există pericolul de a lăsa să intre în mănăstire lumea pe care a părăsit-o, de exemplu, sub forma organizării de sesiuni sau tabere pentru tineri, sau de a pleca în mod regulat din mănăstire sub pretextul misiunii (predici, spovedanii etc.).
Acestea fiind spuse, mănăstirile au avut mereu un rol important în viața credincioșilor care doresc să ducă o viață spirituală serioasă și profundă. Ei găsesc acolo ceea ce nu găsesc în majoritatea parohiilor, în special exemplul unui mod de viață consacrat în totalitate lui Dumnezeu, într-o viață comunitară bazată pe iubirea reciprocă între frați sau surori, precum și sfaturi privind viața ascetică (lupta împotriva patimilor, dobândirea virtuților, practica Rugăciunii lui Iisus) pe care, în general, nu le regăsesc în parohia lor. De asemenea, ei pot să se spovedească la duhovnici experimentați (în cele mai bune cazuri înzestrați cu harisme) și să primească de la ei sfaturi avizate, capabile să-i facă să înainteze, chiar să le schimbe viața.
Dar creștinii care vin la mănăstire (unde pot rămâne câteva zile) trebuie să vină în calitate de pelerini, ca un demers personal, și să se adapteze discret la ritmul slujbelor liturgice, și nu în cadrul demersurilor colective. De asemenea, ieșirea monahilor (și în special a starețului) în lume trebuie să fie limitată la strictul necesar și să nu devină o practică obișnuită, chiar un sistem, după cum îl observăm în anumite mănăstiri, care sfârșesc prin a pierde din vedere finalitatea vieții monahale și chiar identitatea acesteia. De altfel, doar păstrând cu strictețe modul de viață retras de lume, mănăstirile pot să aibă cel mai mare impact pozitiv asupra credincioșilor care vin pentru a vedea un mod de viață diferit de cel al lumii și o detașare în raport cu aceasta.
Multiculturalismul și globalizarea sunt probleme sau mai degrabă provocări fructuoase? Care este, după părerea dumneavoastră, gândul lui Dumnezeu pentru credincioșii creștini ortodocși în contextul social actual?
Multiculturalismul și globalizarea sunt două procese diferite, dar care au același efect negativ: o pierdere progresivă a identității societăților tradițional creștine, primul printr-o relativizare sau un amestec de culturi, al doilea prin suprimarea frontierelor în toate domeniile, mai ales în cel etic, cu impunerea, prin instituțiile mondiale (cum ar fi OMS) sau europene, a unor legi care legitimează și banalizează comportamentele și practicile care nu sunt conforme cu etica creștină (avort, eutanasie, deviații sexuale, schimbare de sex, căsătorii homosexuale, procreare asistată medical pentru cuplurile homosexuale sau pentru femeile necăsătorite, recurgerea la mamele de substituție etc.). Procesul de „contaminare” este deseori rapid: în Grecia, țară tradițional ortodoxă, s-a putut observa, începând cu integrarea țării în Uniunea Europeană, deteriorarea rapidă a structurilor familiale tradiționale pe care le consideram solide, precum și fenomenul de secularizare ce afecta de mult timp celelalte țări ale Europei Occidentale.
Ca și credincioși, nu ne putem opune legilor țărilor noastre (căci în majoritatea acestor țări noi am devenit minoritari, fără putere și fără influență), dar este vital să ne păstrăm identitatea, adică valorile specifice și modul nostru de viață. Este important ca aceste valori să fie reamintite cu ocazia diferitelor reforme sociale (de către clerici, dar și de către teologii care reflectează la problemele etice) și ca viața comunitară laică să se restrângă, pentru a se întări sentimentul de apartenență la Biserică. Aceasta, nu trebuie să uităm, reprezintă adevărata societate a creștinilor care sunt, după expresia Sfântului Pavel, „oameni noi”, ai căror modele sunt Hristos și sfinții care au dobândit asemănarea cu El.
Cât de importantă este relația cu o persoană în procesul de vindecare a unei dependențe? Există exemple și sfaturi în privința acestui aspect în scrierile Sfinților Părinți?
Confruntați cu dependența unei persoane, părinții, apropiații și prietenii sunt, din păcate, aproape întotdeauna neputincioși. Totuși, ei pot să ajute, indirect, căci dependența este mereu un mijloc de a evada dintr-o realitate greu de suportat, sau un mijloc de a găsi o satisfacție mai mare decât cea pe care o poate oferi lumea reală. Atenția și dragostea pe care le oferim unei persoane dependente pot să o ajute să găsească mai multă satisfacție în mediul în care trăiește. Adevărații prieteni, cei din viața reală, pot să îi determine pe amatorii de prietenii false și de „like-uri” superficiale pe Facebook să experimenteze frumusețea și bucuria unei prietenii adevărate.
Dar, pentru a scăpa de o dependență, persoana care o poate ajuta cel mai mult este părintele duhovnic. Nu mă refer la preotul căruia ne spovedim din când în când, rapid, fără să avem cu el o relație profundă, ci la un părinte duhovnic înțelegător, iubitor și rugător, pe care putem să ne bazăm oricând și care urmărește permanent starea fiului său duhovnicesc, dându-i mereu sfaturi potrivite pentru a se elibera de dependență. Aceasta nu poate fi doar lucrarea părintelui spiritual (cu toate că uneori există minuni datorate părinților duhovnici înzestrați cu harisme), ci este nevoie de muncă, voință și efort din partea celui care este dependent. Cu alte cuvinte, aceasta trebuie să se realizeze printr-o colaborare strânsă între părțile care sunt implicate.
Părintele duhovnic, mai ales dacă este angajat în viața ascetică tradițională, are experiență în eliberarea de o dependență, și chiar în raport cu o multitudine de dependențe. Căci noi toți, ca membri ai unei umanități căzute, suntem dependenți de o multitudine de patimi, care sunt puternic înrădăcinate în noi înșine și la care este greu să renunțăm.
Viața ascetică nu înseamnă nimic altceva decât un efort permanent și metodic de eliberare de aceste patimi.
De altfel, cuvântul „libertate” este folosit adesea ca sinonim al lui „apatia” (nepătimire), pe care îl regăsim în textele patristice pentru a desemna starea atinsă de cel care a devenit stăpân pe patimile sale.
Aceasta răspunde la partea a doua a întrebării dumneavoastră. Scrierile ascetice ale Sfinților Părinți oferă metoda de urmat pentru a te elibera de această formă fundamentală de dependență, reprezentată de patimi, și această metodă este, de fapt, utilizabilă pentru toate celelalte forme de dependență, inclusiv cele care nu existau în perioada în care Părinții și-au scris tratatele, căci ea este întemeiată, după cum am explicat într-un răspuns anterior, prin ținerea în frâu a gândurilor care se află la baza modului în care ne comportăm.
Care este boala sufletului de care omul contemporan este cel mai puțin conștient, care îl îndepărtează de Dumnezeu fără ca el să-și dea seama de asta?
Pentru a da un răspuns clasic, care este valabil pentru toate timpurile, se poate spune că mândria, care ne lasă impresia unei autonomii și a unei auto-suficiențe și care, prin urmare, ne face să uităm de dependența noastră de Dumnezeu și de relația pe care noi o avem cu El în mod obiectiv, prin natură (ca ființe create după chipul Său), și pe care trebuie să o avem și în mod subiectiv, ca persoane, prin credința noastră și prin întreaga noastră viață duhovnicească.
Se poate afirma, de asemenea, philautia, iubirea egoistă față de sine însuși, pe care Sfinții Părinți o consideră mama tuturor patimilor, care este o stare fundamentală a omului căzut și o piedică inerentă în calea către dragostea de Dumnezeu și dragostea de aproapele.
Dacă extindem, se poate spune că omul căzut nu își dă seama de toate patimile sale, pe care le consideră ca niște înclinații firești, definind, în funcție de mărimea și amestecul lor, caracterul fiecăruia.
Toate acestea constituie ceea ce am denumit în cartea mea, Inconștientul spiritual, un „inconștient deifug”, adică tendința de a ne îndepărta de Dumnezeu.
Din fericire, există în noi, de asemenea, un inconștient pe care l-am numit „teofil” [termen grecesc care se traduce prin „iubitor de Dumnezeu”, n.n.], care ne unește cu Dumnezeu și care explică faptul că în toți oamenii există nevoia de transcendență și, de aici, nevoia de religie sau, cel puțin, de spiritualitate. Din păcate, această nevoie se împlinește deseori prin pseudo-religii sau pseudo-spiritualități. De aceea, Biserica cere în rugăciunea sa, unindu-se cu cea a lui Hristos: „…ca ei să Te cunoască, singurul și adevăratul Dumnezeu” (Ioan 17, 3).
Sarcina misionară a Bisericii este de a-L face cunoscut pe adevăratul Dumnezeu și modul adevărat de a-L slăvi (este sensul etimologic al cuvântului orto-doxie – credință și cinstire adevărate și drepte). Biserica trebuie să se sprijine pe această tendință de transcendență, care se află în interiorul fiecărui om, relevând adevăratul scop. Este exact ceea ce a făcut Sfântul Pavel când s-a adresat atenienilor: „Bărbați atenieni! În toate privințele vă găsesc foarte evlavioși. Căci, pe când străbăteam cetatea voastră și mă uitam de aproape la lucrurile la care vă închinați voi, am descoperit și un altar pe care este scris: Dumnezeului necunoscut! Ceea ce voi cinstiți, fără să cunoașteți, aceea vă vestesc eu.” (Faptele Apostolilor 17, 22-23).
În ceea ce ne privește pe fiecare dintre noi, datoria este de a ne strădui, prin viața ascetică, să diminuăm în noi partea inconștientului spiritual, fiind conștienți de patimile din spatele stărilor, dispozițiilor, gândurilor și acțiunilor noaste, ceea ce se obține prin pocăință lăuntrică, prin descoperirea gândurilor și prin spovedanie, dobândind conștiința a ceea ce ne leagă de Dumnezeu (chipul Său care se oglindește în noi) – ceea ce Sfinții Părinți numesc cunoașterea de sine sub forma sa cea mai curată – și punând în practică această conștiință prin dobândirea virtuților (prin care dobândim asemănarea cu Dumnezeu). Împlinirea acestei asemănări este rostul vieții spirituale în Hristos, hrănite de Sfintele Taine ale Bisericii.
Care este starea sufletească ce îl apropie cel mai ușor pe om de Dumnezeu?
În primul rând, pocăința prin care devenim, întâi de toate, conștienți de păcatele noastre, care ne-au despărțit de Dumnezeu, și de patimile noastre care ne mențin departe de El și prin care, în al doilea rând, renunțăm la aceste păcate și patimi.
Apoi rugăciunea, care este modalitatea fundamentală a relației noastre cu Dumnezeu.
Rugându-ne constant, suntem în permanență aproape de Dumnezeu și chiar uniți intim cu El, dacă rugăciunea ne este curată și se realizează cu sufletul și inima curățite.
Cum se poate re-încreștina cultura în zilele noastre?
Țările occidentale, a căror cultură a fost timp de un mileniu, chiar două, fondată pe valorile creștine, s-au decreștinat într-un ritm uluitor. Conform statisticilor recente, în Franța există astăzi mai mult de 50% dintre tineri care nu cred în Dumnezeu. În Europa Occidentală, catolicismul a cunoscut o scădere rapidă din anii ’60 ai secolului trecut, iar comunitățile protestante – luterană și reformată – se situează și mai rău, fiind supuse unui proces masiv de secularizare. Reformele sociale aplicate progresiv de toate țările occidentale, despre care am vorbit anterior, constituie semnul unei pierderi a reperelor fundamentale ale moralei de inspirație creștină. Violența și comportamentele sălbatice se înmulțesc în societatea noastră. Noțiunile binelui și răului se pierd în societatea noastră chiar și la cei care ar trebui să fie primii care să le știe și să le arate. În Franța, Președintele Comitetului Național de Etică nu a ezitat să spună: ,,Nu știu ce înseamnă binele și răul, și voi aveți noroc dacă știți acest lucru!”. Religia fiind abandonată, morala nu mai este predată nicăieri și, de altfel, nu mai poate avea o temelie solidă, deoarece singur Dumnezeu, Care este absolut, poate să dea moralei un fundament absolut. Cum spunea Dostoievski: „Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis”.
Mulți adulți și majoritatea tinerilor sunt derutați în această lume care a relativizat toate valorile. Dar poate chiar de acolo vine mântuirea: mulți suferă de această situație care pare, în definitiv, imposibil de îndurat. Numeroși oameni își regăsesc refugiul în droguri digitale pentru a scăpa, dar acestea nu rezolvă nimic ci, dimpotrivă, agravează problema, fiindcă rețelele de socializare contribuie masiv la descompunerea lumii.
Se constată de câțiva ani, întâi în SUA, apoi în Europa Occidentală, că multe persoane – majoritatea fiind adulți-tineri – se întorc către Biserica Ortodoxă și se convertesc la ea, căci își dau seama că ea este cea care a păstrat cel mai mult și cel mai bine creștinismul autentic și valorile sale datorită respectului pentru Tradiție, care o apropie în mod viu de credința de la începuturi, cea lăsată moștenire de Hristos și de Apostoli, cea întreținută de Sfinții Părinți, cea întrupată de marii duhovnici ai epocii noastre, cea pe care o trăiesc credincioșii ortodocși cei mai implicați, laici și monahi. Prin exemplul pe care aceștia îl dau lumii printr-o viață curată, dreaptă și roditoare, creștinismul poate redeveni „molipsitor” și se poate răspândi din nou.