Doamna Mona Șerbănescu este fondatoarea și directoarea Școlii private „Anastasia Popescu” din București. În cele ce urmează, ne răspunde la câteva întrebări privind parcursul formator și profesional.
Cum a fost copilăria dumneavoastră? Ce gândeați despre educație când erați adolescentă?
Am copilărit la oraș și am tânjit mereu după ceea ce colegii mei numeau la țară. Toate rudele noastre erau din București sau din Iași, așa că, în vacanțe, nu aveam cum să merg în vreo localitate rurală, cum se întâmpla cu prietenele mele care veneau cu tot felul de povești surprinzătoare de pe la bunici. Am tânjit și după un bunic, fiindcă cei doi bunici ai mei, purtători ai numelui Sfântului Nicolae, plecaseră la Domnul înainte ca eu să mă fi născut. Dar am avut, în schimb, două bunici excepționale – cea din București, venită de la Brăila, unde se întorceau multe dintre amintirile sale, o persoană extrem de frumoasă și de harnică, văduvă de război, crescându-și extraordinar cei doi fii – și cea de la Iași, care urmase Notre Dame în capitala Moldovei și excela în citate franțuzești, domoală ca fire, mereu împăciuitoare. Însă, despre bunicile mele pot scrie un roman.
Am avut părinți exemplari, onești, iubitori de familie, dăruiți muncii, cum rar am mai întâlnit oameni, dar dozând într-un mod greu de explicat lucrul, cu răgazul dedicat celor dragi, cu o casă deschisă tuturor, unde, în ciuda traiului nostru mai degrabă modest, oricine găsea loc la masă, oricând, mai ales că bunica paternă, atât cât a trăit, ne aducea ca prin miracol bunătăți aburinde, preparate ad hoc, chiar și pentru musafirii nepoftiți, dar întotdeauna bine veniți.
În fine, am crescut într-o zonă a Bucureștiului care acum are un anume nimb de glorie, dar care pe atunci era o simplă mahala, cum îi plăcea tatălui meu să o numească, aflată în perimetrul cuprins între Piața Domenii și Calea Griviței, ceea ce îmi permitea ca, în adolescență, să merg la Mănăstirea Cașin, pentru ca apoi să pot citi, pe o bancă, în Herăstrău, versuri din Ovidiu, chiar lângă statuia poetului.
Plecarea din acel cartier, de teama demolărilor, a fost pentru noi toți o dezrădăcinare.
Profesoară am fost de mică: făceam lecții și spectacole cu vecinii, cu propriul cățel, Albuș, ori cu pozele decupate din albumul familiei, spre disperarea alor mei, care nu înțelegeau de ce nu mă mulțumesc cu fotografiile plane și am nevoie de ceea ce azi am numi 3D – animații de tot felul.
Deși nu am sentimentul trecerii timpului, raportându-mă la mine, atunci când fac această trecere în revistă a îndeletnicirilor unei fetițe din anii ’60 realizez ce distanțe separă de fapt copiii de atunci de cei de azi. Cum singura reală distracție erau cărțile, eu citeam fără întrerupere, ajungând ca, după ce am epuizat biblioteca părintească, să iau de la biblioteca de cartier și câte două cărți pe zi, spre disperarea doamnei bibliotecar care mi-a spus că nu-mi mai dă decât una singură. Am redesenat toți zeii și eroii din „Legendele Olimpului”, personajele din revistele „Arici Pogonici” și „Luminița”, iar când am devenit mai mare m-am delectat cu „Pif” – nu știu cum făcea tata rost de publicația asta în franceză. Când am putut să mă descurc singură, am reușit să-mi fac un abonament la „Salut les copains” și „Mademoiselle Âge tendre”, direct de la sursă. Eram conectată la muzica și moda tinerei generații în ciuda barierei cortinei de fier, așa că la Facultatea de Litere, unde am studiat Limba Franceză și Limba Română, nu m-am simțit cu nimic rămasă în urma timpurilor. Așteptam mereu întâlnirile cu oameni de la care să am ce învăța și, Îi mulțumesc lui Dumnezeu, chiar am avut mereu parte de mentori absolut străluciți!
Încă înainte să intru la facultate îmi ajutam colegii care aveau nevoie de explicații suplimentare la disciplinele unde eram eu mai bine pregătită și am reușit chiar să sprijin pe o colegă – care rămăsese, în ultima clasă de liceu, corigentă la Limba Franceză – nu doar să ia examenul de corigență și bacalaureatul, în sesiunea a doua, ci chiar să obțină un post de însoțitoare de bord (stewardesă) la TAROM, în urma unui examen la Limba Franceză pe care ea și-a clădit, practic, toată viața. Am înțeles cât de important poate fi un profesor în existența noastră, dacă este bun, în sensul bunei noastre orientări, al unei exigențe care construiește și încurajează, precum domnul nostru profesor de Limba Franceză de vrednică amintire, Marcel!
Spuneți-ne despre câțiva oameni care v-au influențat viața sau au constituit modele sau repere pentru dumneavoastră, în diferite etape ale vieții.
În acord cu cele povestite anterior, pot spune că familia mi-a oferit cele mai importante modele în viață: admirația față de hărnicia bunicii și a tatălui meu, iubirea pentru studiu a mamei mele și a bunicii materne, credința nestrămutată a doamnei Teodora, pe care fiica mea a apelat-o Mămăica, la care s-au adăugat profesori minunați, de la doamna învățătoare, Ana Popescu, domnii profesori de Limba Română Aurel Rotaru și Marin Toma – primul învățându-mă nemilos să despart în silabe, celălalt dăruindu-mi primul volum de Blaga pe care l-am adorat, dintre poeți; la facultate am studiat Literatura Română cu un gigant – Nicolae Manolescu, la care mă pot bucura retrospectiv de una dintre extrem de puținele note de 10 pe care le-a oferit seriei mele de studenți; o adaug pe doamna dirigintă din gimnaziu, Mioara Georgescu, cea care, deși era profesoară de matematică, unde eu nu excelam, mi-a fost model de dascăl; i-a urmat domnul diriginte din clasele liceale, profesor de Geografie, Ion Sucitu, care, în mod surprinzător, și-a dat seama că geometria și vederea în spațiu sunt salvarea mea la științele exacte; am învățat limba rusă de dragul domnului profesor Anatol Maschievici și limba franceză grație, evident, unui îndelungat șir de mentori, de la mama și bunica maternă, la domnul Marcel Saraș, doamna Veturia Drăgănescu, apoi, în facultate, doamna Michaela Slăvescu și mulți alți profesori exemplari. Cred că am prins o generație efectiv „de aur” de-a lungul întregii mele școlarități. Dând aceste răspunsuri, mi se face dor de doamnele de Biologie, de Fizică și de Chimie, chiar și de doamna de Muzică, la al cărei cor trebuia să fiu prezentă, chiar dacă nu am decât un firicel de voce; de domnul profesor de Desen de la care am învățat că este esențial să fii atent și riguros, fiindcă trasarea unei drept pe o foaie poate prefigura linii care, în viața de adult, poate face diferența între viață și moarte.
Apoi au fost neuitații Anastasia Popescu și Părintele Constantin Voicescu, de la întâlnirea cărora viața mea a cunoscut un traseu cu totul înnoit.
De ce ați înființat Liceul pedagogic „Anastasia Popescu”?
Eu nu pot spune că „am înființat liceul”! Am avut parte de ocrotirea Maicii Domnului care a făcut ca, după terminarea facultății – pe vremea când nu se punea problema să fie posturi de profesori în Universitate (dacă nu erai membru de partid), ori în școli bucureștene, chiar dacă erai șef de promoție –, să „iau” cel mai bun post la un liceu din provincie, pentru ca apoi să pot veni și să predau Limba Franceză în cadrul Cooperației, unde era constituită o secție numită inițial „Meditații”, apoi „Lecții particulare”. Acolo fiind, am avut îndrăzneala și nebunia, pot zice, ca, în 1986, să organizez o grupă de grădiniță unde să predau franceza și un pic de engleză, eu fiind completamente singură, adică ocupându-mă de înscrierea copiilor, de curățenie, de programă, de predare, de organizarea anului școlar și a vacanțelor. A fost cel mai formidabil curs antreprenorial pe care l-aș fi putut urma. Revoluția m-a prins în acest „job”, iar câțiva ani mai târziu am decis să inițiez o fundație sub oblăduirea Maicii Domnului. Statutul acesteia l-am scris, la propriu, pe genunchi, apoi, în cadrul acesteia, am adus grădinița care funcționa deja, căreia i-am dat numele „Arc-en-Ciel”, fiindcă reprezenta viziunea mea de educație integrată și avea rezonanțe franțuzești, prima limbă străină predată fiind, evident, franceza. Anul 1994 este momentul apariției Fundației Preasfânta Fecioară Maria și a Grădiniței la care a predat Anastasia Popescu – Mama Sica. Grupa de copii căreia dânsa i-a fost profesoară de Religie a devenit și prima clasă I a Școlii „Anastasia Popescu” pe care am configurat-o. Clasele s-au adăugat una după cealaltă, am ajuns la gimnaziu și, abia în 2015, am avut ideea de a înființa clase de liceu, cu profilul pedagogic. Era anul când lucram de zor la doctoratul despre „Școala creștin-ortodoxă” și citeam asiduu dosarele cu documentele Securității despre Mama Sica, material pus la dispoziția mea, cu generozitate, de fiica și nepoata acesteia. De mai mulți ani, părinții îmi tot solicitau trecerea la nivelul liceal, dar nu doream să „dublez” ceva deja existent. Ideea „pedagogicului” mi-a venit „ca de la Mama Sica” și de aceea, în pofida faptului că îndeletnicirea de dascăl părea că nu mai este suficient valorizată de societate, mi-am făcut o datorie de onoare din a o susține și din a transmite copiilor valorile care să îi ajute ca în viață să fie buni pedagogi, chiar dacă nu vor rămâne la catedră, ci vor aplica cele studiate la liceu în propria familie sau în orice alt loc de muncă.
Revin: nu am „înființat” liceul, ci l-am „clădit” împreună cu o echipă de profesori, dintre care cu unii am debutat, acum 30 de ani, chiar mai mult, într-un fel de aventură pedagogică grație căreia am învățat, am cercetat și am înțeles ce comoară dospește în pedagogia românească!
Erau anii ’90, cu mult mai puține posibilități decât acum și fără modele, practic, căci ați înființat prima grădiniță privată. Cum a fost începutul?
Dacă mă întorc la anii de debut, trebuie să spun că în sistemul comunist de stat exista totuși o breșă: cea a Cooperației, care a fost pentru mine o adevărată oportunitate și o trambulină, fiindcă mi-a oferit soluția organizării, cu un grad de libertate mult mai mare decât într-o unitate de învățământ de stat, a unei grupe de grădiniță care funcționa după principii total diferite de cele din învățământul public. Practic, aplicam metodele care mi se păreau mie bune, aveam o relație directă cu părinții, iar „șefii” cereau doar să existe înscrieri, deci un venit care să motiveze existența secției aceleia de „Lecții particulare”. Era un fel de disidență de care unii păream conștienți și care demonstra, o dată în plus, potențialul de creativitate al românului.
Lecturile mi-au fost sursă de inspirație. Am scris eu însămi texte pentru copii, am căutat mereu să găsesc soluții pentru organizarea orarului, a programei, a fișelor, pe care pot spune că le-am inventat, fiindcă le desenam „de mână”, adaptând totul la subiectul lecției. Am înțeles că este nevoie de răbdare, perseverență, creativitate și multă dragoste pentru a-i educa și învăța pe copii absolut orice. Deși limba străină predată era franceza, pentru mine a fost extrem de important să găsesc mijloace diverse pentru a așeza limba română în mintea celor mici. Deja creionam conceptele „Poezie MARE pentru copiii mici”, „Educație prin cultură” etc.
Ce a însemnat Mama Sica pentru dumneavoastră?
Eu pot să scriu CÂT DE MULT a însemnat Mama Sica pentru mine. Răspunsul fiind: ENORM!
CE a însemnat poate fi dezvoltat în multe pagini, care să cuprindă gesturi, priviri, cuvinte, povești, fotografii descoperite după plecarea sa, depoziții sau declarații citite în dosarele despre care am amintit. Cu totul providențial a fost faptul că, după apariția cărții sale „Cum să-i învățăm pe copii Religia”, în martie 1995, unul dintre tăticii copiilor înscriși tocmai își procurase un echipament deosebit pentru un studio foto și s-a gândit să facă fotografii la grădiniță. Mama Sica avea, deci, volumul său, copiii s-au strâns în jur, iar eu am desenat la repezeală, pe tablă, un îngeraș (acum îmi dau seama că eram unica grădiniță cu table de scris, așa cum se găseau în clase, la școală). Fotografia aceea a rămas martorul de neșters al trecerii fizice a Mamei Sica pe la noi, fiindcă pe atunci nu era moda pozelor, ca acum. Doar acea poză poate fi descrisă într-un capitol separat, cu toate acele gesturi de pregătire, cu fiecare dintre copiii, care acum sunt oameni cu familii, cu propriii copii – dintre care unii au ajuns tot la Arc-en-Ciel –, cu noi, ceilalți profesori care așteptam pildele înțelepte ale Mamei Sica.
Ați încuraja pe alții să pornească pe drumul pe care ați mers dumneavoastră, al înființării unei școli private?
Acesta a fost, în mare măsură, motivul cercetării mele doctorale. Gândul că formula noastră și a altor foarte puține școli din țară poate fi multiplicată cu succes m-a călăuzit în a urmări coordonatele unei unități de învățământ care are drept model pedagogia Mântuitorului nostru. Eu cred cu tărie că este singura formulă viabilă de învățământ roditor.
Cât despre obstacole, acestea sunt diferite de cele întâmpinate în anii de pionierat. În unele privințe, drumul este mult mai ușor. Acum știe fiecare ce are de făcut, există îndrumări clare, instituții abilitate. Totul ține de ceea ce alege un întreprinzător sau un visător întru ale pedagogiei să realizeze. Dacă dorește să obțină un câștig material, investiția într-o întreprindere de tip școală nu știu cât este de atractivă. Dacă, însă, proiectează în viitor reușite în educație și performanțe diverse, de tip academic, spiritual, artistic, tehnic ori tehnologic, atunci o școală, ca proiect personal, este domeniul cel mai seducător!
În viața omului nu toate lucrurile reușesc așa cum și le dorește. Liceul, după cum arată numele, ați dorit să fie pedagogic. Totuși, în prezent, nu mulți dintre absolvenți ajung învățători, educatoare. Ce simțiți despre această transformare?
Nu aș vorbi despre o transformare de viziune, ci de un derapaj social, care, cu siguranță, se va reechilibra la un moment dat. Deja lucrurile sunt pe o pantă crescătoare din multe puncte de vedere, referitor la cariera didactică. Așa cum am arătat în cele depănate anterior, gândul mi-a venit „ca de la Mama Sica”, deci mi s-a părut că dau curs unei îndatoriri. Mereu am știut că și un singur profesor bun dacă se formează la noi, ne plătim o datorie față de generațiile de dascăli exemplari ai școlii românești. Nu cred că vom dezamăgi. Totuși, am adăugat două specializări noi – filologie și științe socio-umane, pentru că sunt copii cu un talent evident în aceste domenii și avem capacitatea de a-i îndruma. Și aceștia, la rândul lor, vor beneficia de roadele structurii care are la bază studiul pedagogiei la noi în liceu!
Care este rostul și beneficul pentru elevi al materiilor ca Limba Română, Matematică, limbă străină?
Nu pe aceste materii punem noi accent. Sistemul de învățământ românesc o face. Mama Sica vorbește în cartea sa despre cum cineva poate preda bine Religia numai dacă știe istorie, geografie, arhitectură, limbi clasice. Cam asta ar fi și viziunea noastră. Studiul Limbii Române este ca „pâinea cea de toate zilele”, științele ne dau o bună structură a gândirii raportate la natura înconjurătoare, limbile străine se adaugă precum ferestrele prin care putem privi lumea, dar noi iubim și religia, artele plastice, muzica, arta dramatică, jocurile inteligente, cum este complexul numit Mind Lab, unde suntem campioni naționali și internaționali de 14 ediții. Avem o revistă a liceului, care a pornit încă din anul 2000, și o editură unde profesorii pot publica lucrări dedicate elevilor noștri. Viața unei școli adevărate nu se limitează la Matematică, Limba Română și o limbă străină! Copiii învață pentru viitorul lor și încercăm să explicăm acest lucru și părinților și tuturor celor care consideră că parcursul academic are drept țintă doar examenele, oricare ar fi acestea. Evaluările sunt valoroase ca să dea un nou impuls către studiu. Iar din „învățare” nu ar trebui să ne oprim niciodată!
Vă rugăm să ne vorbiți despre câteva activități extrașcolare și motivația pentru care le organizează școala.
Pentru noi, aceste oportunități de învățare sunt foarte importante, fiindcă ele dau, de fapt, anvergură formării copiilor noștri. Am amintit deja de câteva și revin: corul „Sfânta Elisabeta”, Clubul „Ușor, ușor, pășim în lumea Artelor”, atelierul de Mind Lab, Centrul de excelență pentru matematică, scriere creativă și limbi străine, filosofie, cluburile de teatru, printre care cel de teatru religios. Toate au performanțe și oferă copiilor prilejul de a-și demonstra potențialul de creativitate într-un mod ghidat de mentori responsabili.
Care sunt dificultățile cele mai mari cu care vă confruntați în organizare, în ducerea mai departe a activității?
Ne luptăm mereu cu lipsa spațiului, cu mijloacele noastre financiare modeste, cu un sistem cam ruginit, dar ne salvează mereu rugăciunea!
Care sunt cele mai mari bucurii pe care le aveți? Dar cele mai mari neîmpliniri?
Bucuriile sunt în șirag și vin de la copii, uneori de la părinții lor, de la colegi, așa, noi între noi. Ca exemplu, profesoara de Arte Plastice a pictat un an de zile icoane pe care le-a dăruit de Crăciunul anului 2023 fiecărui coleg, adică peste o sută, ținând cont de sfântul sau sfânta care ocrotește pe fiecare. Celelalte, adică neîmplinirile, nu pot fi ocolite. Important este că sunt depășite de fiecare dată, fără să ne pierdem nădejdea.
Ce credeți că lipsește mai mult din modul în care se face educația școlară de stat în România?
Onestitatea. Le lipsește onestitatea celor care se fac că gândesc reforme, celor care le aplică, știind că nu aduc nimic bun, părinților care preferă școala paralelă, a meditațiilor, și care se bucură uneori de rezultatele nemeritate ale copiilor lor.
Ne mai lipsește credința, fiindcă, dacă am avea-o cu adevărat, am putea fi și onești. Știți, vorba aceea românească despre „a-ți fura căciula singur”!
Care considerați că este relația potrivită profesor – elev?
Cea despre care vorbește Mama Sica: „Profesorul trebuie să fie pentru copil un prieten la nevoie”, un mentor bine pregătit și… onest.
Clasele din școală au denumiri de regi români, de principi, de principese, de profesori. Cu ce îi ajută pe copii acest lucru?
Ce reprezintă, de fapt, o clasă? Dacă ne gândim, inițial, gruparea este aleatorie, iar ca acel grup de copii, mai mici sau mai mari, să aibă o coerență, am considerat că numele, ca pentru orice persoană, este extrem de important. Am pornit cu primele clase care au avut numele Sfinților Martiri Brâncoveni – cei patru băieți ai voievodului român, apoi am preluat și numele surorilor acestora, și ele foarte încercate; am descoperit apoi în arborele genealogic al familiei și câțiva nepoți și așa am putut cuprinde toate clasele de primar și gimnaziu într-o formulă care exemplifică dragostea de neam, credința, curajul, pentru fiecare colectiv în parte.
Când am gândit noua structură a școlii din Sectorul 1 al capitalei, iubirea și admirația față de Regele Mihai I ne-a făcut să alegem pentru clasele de acolo nume ale copiilor din Familia Regală a României, mai aproape de zilele noastre, a cărei istorie o puteau afla elevii chiar de la părinții și bunicii lor.
Cât despre numele claselor de liceu, în prezent, acestea sunt ale unor profesori dedicați școlii, dar care au rămas cunoscuți doar celor apropiați. Prin preluarea numelor acestora mi-am dorit să omagiez munca fără preget a dascălului exemplar, care poate deveni model pentru elevii săi, dar și, iată, peste ani, pentru elevii care învață în clasa ce îi poartă numele.
Există o legătură specială a dumneavoastră cu Casa Regală a României sau o gândire despre regalitate ca sistem politic?
Tatăl meu a fost decorat în două rânduri de Regele Mihai I, dat fiind că a luptat, ca aviator, în cel de-Al Doilea Război Mondial, pe când era foarte tânăr.
Părinții mei făceau parte din aceeași generație, aveau o dragoste deosebită pentru Rege, iar între ei îi spuneau „Mihăiță”. Am crescut în această dragoste și cu acest respect. Desigur, aidoma multora, am regretat că am ratat revenirea monarhiei ca formă de guvernământ.
Aveți un model de conducător?
Am dezvoltat această idee în lucrarea de doctorat reluată în volumul „Școala creștin-ortodoxă, o perspectivă transdisciplinară pentru un management inovator”. Modelul nu poate fi decât Pedagogul suprem, Iisus Hristos. Noi ar trebui să ne străduim să Îi deslușim, pricepe și urma învățăturile.
Cum propuneți elevilor modele fără să se simtă forțați de ceva exterior?
Un exemplu recent este Micul Pateric din care profesoara noastră de Religie, Ivona Boitan, a realizat un scenariu pe care l-au adus pe scenă copiii de la Clasa I.
Se vede clar că ei au înțeles ce spun. Și că percep modelul.
Este mai complicat cu cei mai mărișori. Dar vorbim, dezbatem, ne mai contrazicem. Din fericire, în Ortodoxie, modele avem din belșug!
Aveți elevi care se reîntorc la școală după ce au terminat?
Am menționat deja faptul că unii ne-au adus la grădiniță și la școală propriii copii. Câțiva absolvenți au venit deja să le predea elevilor din școală, continuându-și, în paralel, facultatea. Nenumărați alții fac voluntariat în proiectele noastre. De aceste rezultate ale strădaniei noastre ne bucurăm tare mult. Dar vizite primim săptămânal de la foști elevi. Vin cu dor, nu numai după colegi, ci și pentru profesorii pe care i-au avut.
Cum credeți că ar putea fi elevii pregătiți pentru viața de familie într-un mod decent, care să respecte vârsta lor, dar să răspundă și problemelor pe care le au în jur?
Familia Voievodului Brâncoveanu este un exemplu minunat! Copiii au văzut spectacolul scris de părintele Bogdan Teleanu și regizat de Ivona Boitan. Acolo se pune mult accentul pe dragostea dintre soți, pe legătura lor cu tinerele vlăstare ale familiei.
Din păcate, în viața de zi cu zi, copiii au tot mai mult parte de neorânduială. Discuțiile de la orele de Religie sau de la Centrul de excelență, dezbaterile de la orele de Consiliere pot fi un sprijin pentru felul în care copiii se raportează la ce văd în jur.
Cum credeți că se poate face elevilor o educație nepartinică, din punctul de vedere al faptului că la maturitate vor avea opțiuni politice?
Nu se poate! Gândul, convingerea dascălului că un lucru este bun sau rău reprezintă deja opțiuni politice, mai ales în societatea noastră! Desigur, nu este firesc să fie afișate preferințe față de o formațiune politică sau alta, dar, dezbătând anumite aspecte ale societății, lucrurile sunt vizibile și copilul va înțelege care este valoarea de preluat și de urmat. Toate clasele noastre, pe rând, au vizionat spectacolele „Candele nestinse” – un omagiu adus Mărturisitorilor din închisorile comuniste, „În drum spre Iași” – o minifrescă a societății românești în momentul istoric care a făcut posibilă Marea Unire –, dar și expoziții cu lucrări de artă plastică dedicate martiriului Sfinților Brâncoveni și al Sfântului Antim Ivireanu, ori cu portrete ale luptătorilor pentru libertate, semnate de Elena Murariu și Aida Șușter-Boțan.
În general, care credeți că sunt principiile pedagogice cele mai potrivite pentru elevii de astăzi, ținând cont de provocările cu care se confruntă ?
Le regăsim la Mama Sica, fiindcă viziunea acesteia este extrem de deschisă, de modernă, nu are nimic desuet. Spune dânsa: „Dacă știi că elevului tău îi place muzica, mergi cu el la Operă!”. Cum traducem acest îndemn decât în atât de actuala „stare de bine” pe care o oferă dascălul elevului său, dacă îl cunoaște și este interesat de dezvoltarea abilităților sale?!
Care au fost și sunt punctele de sprijin ale dumneavoastră în demersul de conducere al școlii?
„Punctul de sprijin” mi-a fost revelat de Maestrul Sorin Dumitrescu, la prima noastră expoziție cu icoane, organizată de domnia sa pentru noi la Galeria Catacomba și curatoriată de vrednicul de pomenire Paul Gherasim: iubirea. Nici nu-mi trecuse prin cap, dar, de atunci încoace, adică de 25 de ani, mă surprind mereu analizând dacă ingredientul esențial este mereu la locul său.
Dacă ați fi în anii ’90, dar cu experiența de acum, ați face ceva diferit?
Chiar nu știu cum aș proceda, dar este posibil că aș face mai puține greșeli. Doar că „omul din greșeli învață!”.
Cum ați dori să fie această școală peste 30 de ani?
Pur și simplu, mi-aș dori „să fie!”.