Ca să înțelegem care este starea Bisericii acum în Siria, trebuie să știm mai multe fapte istorice despre Biserica de acolo și cum a ajuns în această situație. Cred că starea Bisericii s-a schimbat, nu când a ajuns islamul în Siria, ci când au ajuns otomanii, în 1454, la un an după căderea Constantinopolului. Sultanul a dat un decret și a anunțat că Biserica este ca o națiune într-o națiune. Patriarhul Bisericii Ortodoxe a devenit ca un președinte al neamului creștin. De atunci, soarta creștinilor din regiune s-a schimbat față de soarta celor de altă credință care trăiau în Orientul Mijlociu. Responsabilitatea patriarhului a crescut mai mult, pentru că avea nu doar un rol spiritual, ci trebuia să aibă și grijă materială față de creștini. Acest lucru îl vedem în istorie cum, de exemplu, când a venit Patriarhul Macarie în România în anul 1658 și a participat la sfințirea catedralei din București, era într-o vizită în vederea căutării de ajutoare financiare pentru creștinii din Antiohia. De atunci, a fost foarte clar că rolul patriarhului și al Bisericii nu mai este doar spiritual. Un alt exemplu este al Patriarhului Grigorie al IV-lea (1940–1958) care, după Al Doilea Război Mondial, și-a vândut engolpionul, un dar de la Patriarhul Moscovei, ca să hrănească poporul care suferea de foame, tot poporul sirian, nu numai pe creștini. Cel care a cumpărat acest engolpion foarte valoros era un musulman. Când a auzit că patriarhul și-a vândut engolpionul ca să-i hrănească pe oamenii care trăiau în multă sărăcie, l-a înapoiat patriarhului. S-au păstrat multe mărturii referitoare la situația grea a creștinilor și la sărăcia în care trăiau.
Ce face astăzi Biserica? Înainte de războiul actual, creștinii din Siria erau în jur de 10%. Acum, studiile spun că sunt în jur de 3,5%. Din acest procent, doar 70% sunt ortodocși și unele prognoze spun că până în anul 2050 va pleca și ultimul creștin din Siria. Însă vom vedea cum rânduiește Dumnezeu până atunci.
Dacă privim la toate aceste provocări, vedem cum starea Bisericii Ortodoxe din Antiohia este total diferită față de starea Bisericii Ortodoxe Române, pentru că și provocările sunt total diferite. În Antiohia, după retragerea otomanilor au venit francezii cu misionarii lor catolici care-și făceau misiuni aici, deschideau spitale, școli, investeau mulți bani, au venit cu multe ajutoare, pentru că poporul era foarte sărac. De aceea, Biserica și-a asumat datoria să aibă un rol umanitar față de popor, altfel nu ar fi supraviețuit alături de credincioșii ei. În Siria, rolul umanitar al Bisericii este foarte bine pus la punct, este foarte bine văzut, foarte bine stabilit. Rolul umanitar nu este observat doar de către creștini, ci și de către musulmani, mai ales în zilele noastre. Siria este sancționată și nu poate nici să importe, nici să exporte, trebuie să se descurce cu ce are. Bineînțeles, Biserica nu este sancționată și are acces la lucruri pe care statul nu poate să le facă. Cu toate aceste provocări, putem afirma că încă mai sunt lucruri bune și cred că lucrul cel mai bun pe care îl face Biserica este să arate oamenilor cât de frumos este Iisus Hristos, chiar pentru cei care nu-L cunosc pe Mântuitorul. Cred că acesta este cel mai bun lucru, este cea mai mare mărturisire pe care o face Biserica. Din păcate, legea nu îngăduie nimănui să treacă la creștinism, dar dacă ar fi dată o lege care îngăduie, cred că situația s-ar schimba foarte mult. De la început, de când Biserica a devenit mama săracilor, Biserica Antiohiei a luat calea Martei mai mult decât pe cea a Mariei. Știm că pe amândouă căile omul poate să-și găsească mântuirea, una este mai dreaptă spre mântuire, cea a Mariei, iar cealaltă este mai lungă și are mai multe ispite. Biserica Antiohiei a fost nevoită să aleagă această ultimă cale, altfel nu ar fi avut cum să supraviețuiască în mijlocul tuturor acestor provocări. Cred că nu avem de oferit decât dragostea. Nu avem altceva în Biserica Antiohiei decât dragostea care se vede foarte clar. Dragostea aceasta ne face pe noi să spunem, așa cum a zis Sfântul Pavel, că „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”. Prin dragostea pe care o arătăm față de toți oamenii, nu numai față de creștini, Iisus Hristos trăiește în noi. Prin faptele bune pe care încercăm să le facem cu bucurie, cu mulțumire, trăiește Hristos în noi.
Cât despre mine, încerc, pe cât se poate, să vin aici în fiecare an. Vin aici pentru că, prin dragostea pe care o primesc din partea voastră, simt nu numai că Hristos trăiește în mine, dar și că eu trăiesc în inima lui Hristos sau în gândul Lui. Dragostea oferită către mine găsesc că este o dragoste necondiționată.
Sfinția Voastră, ați spus că dragostea este aceea care a caracterizat și caracterizează Biserica Antiohiei. Un lucru foarte frumos și înalt. Dragostea aceasta o vedeți numai pe orizontală, în faptul că aveți grijă și de cei din celelalte religii, sau este și o dragoste pe verticală, adică îi purtați în rugăciuni pe cei care nu vă sunt apropiați prin credință, pe musulmani, de exemplu?
Cred că sunt amândouă. Este un lucru foarte bun să fim oameni religioși și astfel să împlinim dragostea, să spunem, verticală către Dumnezeu, către Iisus Hristos, către Biserică noastră pe care o iubim. Dar este un lucru să fim oameni religioși și alt lucru să fim oameni, să fim umani. Omenia urmează exemplul samarineanului cel bun. El l- a ajutat pe evreu, fără să conteze ce religie sau ce credință sau ce valori are și, astfel, cred că împlinim dragostea pe ambele direcții, verticală și orizontală. Cred că nu trebuie să căutăm la oameni desăvârșirea. Fiecare om are slăbiciunile lui, dar și calitățile lui. La fel, fiecare popor are războiul lui și depinde ce tip de provocări există. În definitiv,nu suntem oameni desăvârșiți, până la urmă.
Al câtelea patriarh pe scaunul Antiohiei este Părintele Patriarh Ioan al X-lea?
Al 146-lea.
Și cine este considerat primul patriarh?
Sfântul Apostol Petru.
Cum se raportează la Biserică musulmanii care primesc ajutoare din partea ei?
Foarte bine, de multe ori chiar mai bine decât creștinii. Creștinii au adesea o atitudine de superioritate, dar musulmanii sunt oameni foarte simpli, sunt un popor foarte mulțumitor. Pentru orice ajutor, cât de mic, apreciază foarte mult ce a făcut Biserica pentru ei, și aceasta este o mărturisire. De fiecare dată când străinii vin în Siria ca să vadă cum se realizează proiectele, este o mărturie foarte bună când ei spun că Biserica i-a ajutat, nu i-a lăsat. Există un oraș, spre estul țării, care a fost ocupat de Isis în anul 2016. Tot orașul fusese bombardat și, după ce a fost eliberat, locuitorii n-au lăsat pe nimeni să intre cu ajutoare, cu excepția Bisericii noastre. Oamenii știu foarte bine că noi nu avem agende politice. Nu sprijinim nicio grupare, niciun guvern. Ajutăm numai pe cei care au nevoie de ajutorul nostru. Dacă intrați în bisericile noastre, puteți să găsiți multe femei musulmane, cu capul acoperit, care vin în secret la noi.
Spuneți-ne ceva despre icoana Maicii Domnului de la Saidnaya și despre evlavia pe care o au musulmanii față de această icoană.
Saidnaya este una dintre cele mai importante mănăstiri din Orient, construită în timpul Împăratului Justinian și, înainte de război, acest locaș era cel mai important loc de pelerinaj după Țara Sfântă. Veneau în fiecare an în jur de opt milioane de persoane ca să viziteze mănăstirea, și veneau mai mulți musulmani decât creștini, pentru că icoana Maicii Domnului este pictată de Sfântul Apostol Luca, fiind una dintre cele patru icoane pictate și păstrate de la el. Până în zilele noastre, prin această icoană se fac multe minuni și la ea au foarte mare evlavie chiar oamenii din Arabia Saudită, țara cea mai fanatică dintre toate țările musulmane. Vin la mănăstirea aceasta și se roagă Maicii Domnului pentru ajutor. Datorită acestei icoane, mănăstirea este renumită în toată lumea.