Superman
Una dintre poveștile care arată frumos în prezent este a lui Adrian care, la 20 de ani, și-a revendicat și recucerit viața, după un consum de circa șase ani de alcool și droguri. După ce a obținut o notă bună la evaluarea națională din clasa a VIII-a, a simțit că merită să se premieze consumând alcool: „Acum pot să-mi permit să-mi deschid și eu ochii și să văd cum e lumea”. După doar două luni, a inclus și drogurile „legale”. „Etnobotanicele” au fost cele care îi ofereau mai repede și mai intens decât alcoolul euforia și starea de evadare pe care le căuta. Deși inițial a simțit că are control și că se poate bucura de droguri fără consecințe negative, acestea nu au întârziat prea mult. „Superman” care reușea să învețe și să consume își găsise kriptonita. „Știam că fac rău, simțeam că fac rău, dar după un timp reluam consumul”, chiar dacă era controlat și monitorizat de familie. Au urmat cele cinci internări la psihiatrie – locul în care în România se poate urma tratamentul sevrajului și cura de dezintoxicare. Fiecare internare se termina cu promisiunea de a nu mai reveni acolo vreodată, cu dorul de a-și relua adolescența așa cum o vedea trăită de alți tineri și cu prăbușirea reluării consumului. A mai fost nevoie de trecerea printr-un centru rezidențial din afara țării, prin două programe de consiliere la Cluj-Napoca și de sprijinul zilnic al grupurilor de suport ale Alcoolicilor Anonimi și Narcoticilor Anonimi pentru a învăța cum să trăiască fiecare zi la rândul ei în abstinență și cum să îndure durerea prezentului de dragul unei fericiri mai profunde, construită pas cu pas, de dragul lui însuși – „Cetatea lui”.
La 22 de ani, Adrian are acum peste 500 de zile de abstinență continuă de la alcool și droguri. E curat, pedant și are grijă de sănătatea lui. Și-a reluat studiile universitare și are rezultate grozave. Are mașină și șofează. Are prieteni, respectul și admirația celor care îl întâlnesc. Are valori curate și luptă în fiecare zi să se ridice la înălțimea principiilor lui. E un frumos exemplu de „ființă umană” care a muncit din greu pentru ce are. E un exemplu pentru toți cei care se luptă încă.
Participarea la grupuri este o plăcere
Cândva, spuneam că m-am născut fără noroc! Așa credeam și eu și alții, deoarece mama a murit într-o explozie de gaz la nașterea mea. În copilărie eram compătimit și aveam un statut deosebit, poate și deoarece tatăl meu nu s-a mai recăsătorit. Astfel că peste tot eram răsfățat sau compătimit.
În copilărie, alcoolul era ceva normal în casa noastră, tatăl meu își avea paharul lui când venea de la serviciu, iar în casă exista întotdeauna ceva pentru musafiri (o bere, un lichior). Bunica, cea care m-a crescut, servea pe orice musafir cu un păhărel de lichior „triple sec” sau o bere. Bineînțeles că și ea închina cu musafirul, iar uneori gustam și eu din spuma de pe berea bunicii. Când eram elev îmi făceam bani de buzunar din vânzarea sticlelor (multe dintre ele erau de alcool) și nu-mi amintesc să fi fost lipsit de fonduri.
Într-o vară, pe când aveam 8-9 ani, împreună cu un verișor, am „descoperit” vișinata din pivnița unchiului, pe care am început s-o degustăm destul de des fără să fim prinși. Pe la 12-13 ani, împreună cu un coleg, am cumpărat o sticlă de „Vultur” pe care am băut-o singuri la el acasă. Abia am reușit să ajung acasă, cu niște dureri groaznice de cap și o stare de rău, însă nimeni nu s-a gândit atunci că boala mea ar putea fi din cauza băuturii.
După moartea bunicii, pe la 14 ani, am preluat controlul gospodăriei, având la dispoziție toți banii, așa că ieșirea în oraș cu verii mei la o bere sau o cafea cu coniac nu era o problemă. Pe la 17-18 ani ieșeam săptămânal în oraș, iar eu eram mândru că sunt în stare să beau 300 de coniac și trei beri fără să mă îmbăt. Cam la o lună sau la șase săptămâni făceam câte un chef de o noapte cu gașca, chef la care fiecare băiat consuma aproape un litru de tărie și bere câtă era! După armată, m-am angajat, iar obiceiul locului era ca la ieșirea de la serviciu să mergem toți la o bere. Cu timpul, berea s-a transformat în mai multe, apoi în rachiu sau vodcă.
După revoluție s-a putut bea mult mai ușor (crâșma era aproape, iar banii nu erau o problemă). Treptat, cafeaua de dimineață o luam la bar, iar apoi aceasta a fost înlocuită cu rachiu sau vodcă. Cu timpul, toată lumea (în afară de mine!) știa că sunt alcoolic. Deși aveam o fetiță și soția îmi spunea să încetez cu băutura pentru că avem probleme financiare, n-am ascultat-o! De fapt, în acea perioadă nu cred că am fost complet treaz vreodată, chiar dacă nu se vedea întotdeauna. Vestea că soția divorțează am aflat-o din citație și am fost de acord cu divorțul aproape imediat! Mă gândeam atunci că îmi va fi mai bine fără cicăleala ei, că voi putea să beau liniștit. După un an în care, deși eram divorțați, locuiam în aceeași casă și lucram în aceeași fabrică, soția a decis să se mute cu fetița la mama ei. În aceeași perioadă am avut o lovitură la cap în urma căreia am fost în comă circa două săptămâni. A urmat o abstinență de aproape nouă luni, după care am crezut că m-am vindecat și că pot să beau și eu o bere de Crăciun! M-am trezit pe 20 ianuarie, când un unchi m-a internat la dezalcoolizare. După trei săptămâni de spital eram ca nou, așa că după ieșire am și uitat ce mi-a spus doctorul.
Caruselul acesta cu internare-ieșire-reinternare, cu perioade mai lungi sau mai scurte de abstinență forțată, a durat cam doi ani. Un amic de pahar m-a dus o dată la o ședință a Alcoolicilor Anonimi ca să beau și eu o cafea caldă, până face el rost de niște bani pentru băutură. La ședință am sesizat între vorbitori pe cineva a cărui voce îmi era cunoscută. La sfârșit, l-am întrebat dacă nu cumva are un frate, iar el, râzând, m-a întrebat dacă mai beau la „xxx” (crâșma din zonă). Abia atunci am realizat că este prietenul meu din crâșmă, însă era de nerecunoscut! Am întrebat cum a reușit să se schimbe așa, iar el mi-a arătat o carte (era Big Book) și mi-a spus că a făcut ce scrie în ea, iar dacă vreau să știu mai multe, să mai vin pe acolo.
Treptat, am cunoscut și alți membri ai grupului, obișnuindu-mă să merg la ședințe și încercând să urmez programul de recuperare. Când am făcut Pasul 1 am admis ușor că sunt alcoolic, însă partea despre „neputincios în fața întregii vieți” am spus că o voi vedea mai târziu. Și am văzut! După circa șase luni de abstinență am recăzut, fără să-mi dau seama cum. Am mers la grup și am povestit ce am pățit, colegii m-au înțeles și mi-au recomandat multă grijă și atenție.
Degeaba. Băutul meu a continuat, cu toate că încercam să mă las. După vreo trei luni am fost convins că niciodată nu voi reuși să mai rămân abstinent, așa că am hotărât să beau până crăp! Am băut cam un litru de alcool sanitar (gol). Și nu am murit! Extrem de bolnav, într-un sevraj cumplit, m-am târât până la grup, spunându-mi: „Ce-o da Domnul”. De fapt, atunci am făcut Pasul 3. Am reluat lucrul cu mine, însă altfel, cu altă determinare, cu răbdare, urmând programul de 24 de ore și mai ales fără jumătăți de măsură.
După vreo șase-șapte luni de abstinență am reluat programul de consiliere și lucrul la Pași. Pe primii trei i-am făcut în cadrul grupului, apoi am început să lucrez Pasul 4. A fost greu să răscolesc toată mizeria adunată în peste două decenii de băut, însă am reușit astfel să-mi dau seama de ce am ajuns atât de rău și, mai ales, ce am de făcut de acum înainte. A urmat Pasul 5 pe care l-am făcut cu un preot care cunoștea Programul. Nu a fost ușor deloc să spun eu despre mine lucruri pe care le înfieram la alții, să mă aud pe mine spunând că sunt hoț, sperjur, mincinos, nerecunoscător și să nu mă pot apăra nicicum.
Începutul a fost foarte dificil, însă treptat a început să meargă mai ușor. Mi-a fost frică să nu intru în vreo depresie după ce am făcut Pasul 5, însă, spre surprinderea mea, totul a început să meargă parcă de la sine, mai ușor, fără greutăți deosebite. Treptat, am reușit să-mi aranjez locuința și să reiau legătura cu fiica mea. Toate acestea, într-un timp relativ scurt.
De multe ori mi-am pus întrebarea: „Cum de mi se întâmplă toate așa de bine?”. Răspunsul nu este decât unul singur: mi-am făcut din Programul de 12 pași un mod de viață, iar participarea la grupurile Alcoolicilor Anonimi este o plăcere.
Ovidiu, alcoolic, în abstinență de 21 de ani
Extras din: Ce întuneric e înainte de ivirea zorilor! Povești de recuperare din adicții, Programul Sf. Dimitrie, Cluj-Napoca, 2024