În 12 septembrie 1924, viitorul stareț al Putnei, părintele arhimandrit Iachint Unciuleac, a văzut lumina zilei în satul Mănăstirea, nu departe de Iași, un sat care parcă spunea ceva despre ce avea să facă în viață. Botezat Ioan, s-a născut și a copilărit într-o familie de oameni credincioși, Anton și Aneta, alături de alți patru frați: Ștefan, Leon, Elena și Alexandru – cel care mai târziu avea să devină monahul Alexie.
Face stagiul militar, ca pilot de aviație, urmează Școala de cântăreți bisericești din Roman și apoi, după un dialog cu părintele Arsenie Papacioc, hotărăște să intre în monahism. În 1951, se închinoviază la Mănăstirea Sihăstria. Este călugărit în 20 decembrie 1953, primind numele de Iachint, și ucenicește pe lângă părinții Cleopa Ilie, Sofian Boghiu și Daniil Sandu Tudor. Despre ei, spunea că „duhovnicul și mama îți pregătesc drumul spre cer”.
În 1956, a făcut parte din grupul de 30 de monahi de la Mănăstirile Sihăstria și Slatina, condus de părintele Dosoftei Murariu, care a venit la Mănăstirea Putna pentru a reorganiza viața monahală, din dispoziția Mitropolitului Sebastian Rusan. De-a lungul anilor, părintele Iachint a avut ascultările de eclesiarh, secretar și ghid, spovedind, totodată, mulți credincioși. În anul 1977 a fost numit stareț.
A participat la lucrările de restaurare a Mănăstirii Putna, supravegheate de Mitropoliții Moldovei Iustin Moisescu și Teoctist Arăpașu, viitori patriarhi. A știut să aibă smerenie și discernământ și să facă față cu bine încercărilor regimului comunist. Greutățile și suferințele, purtate cu Hristos, se citeau pe chipul său smerit și blajin. Despre el, Costion Nicolescu scrie: „Parcă nici un alt chip, dintre cele destul de numeroase de mari duhovnici cunoscuți în ultimul sfert al acestui veac atât de contorsionat, nu conținea în el atâta suferință asumată și răbdată până la capăt. Și, în ciuda acestei suferințe, transmisibilă până la un punct și cutremurătoare, întâlneai în Părintele Iachint un dar incredibil de a răspândi, aproape contagios, bucuria trăirii în Hristos. Dar poate că nu există bucurie mai perenă și mai sigură ca aceea ridicată din suferință, din purtarea asumată a crucii. Parcă purta tot timpul în spate un sac nevăzut, burdușit de păcate ale acestei lumi ușuratice, pe care el le lua asupra lui, în chip de miel ispășitor, după modelul Prietenului său”.
Părintele Iachint a trecut la Domnul în 23 iunie 1998: „în scaunul duhovniciei, cu capul plecat pe umăr și cu mâna întinsă pentru binecuvântare și dezlegare. Așa a trăit și a răbdat și așa a și plecat: cu privirea spre alte lumi!”, spunea Înaltpreasfințitul Calinic Argeșeanul. A fost caracterizat ca fiind „un Daniil Sihastru al zilelor noastre” (Patriarhul Teoctist), „un reprezentant al monahismului autentic” (Episcopul Epifanie Norocel), „o sinteză între călugărul simplu și teologul intelectual” (Mitropolitul Ioan Selejan), „imaginea întrupată a călugărului rugător” (acad. Gheorghe Scripcaru), „un om providențial” (prof. Claudiu Paradais).