În momentul în care Dumnezeu cheamă la El un suflet, noi, cei care suntem încă pe cărarea vieții pământești, suntem încercați de două stări care, la prima vedere, par a fi contrare: prima este de tristețe, pentru că simțim lipsa dragostei ce se revărsa prin acea persoană și o oarecare nesiguranță pentru viitor, iar a doua este de liniște frământată cu bucurie, pentru că avem nădejdea că acel suflet va primi răspuns bun la judecată și se va ruga lui Dumnezeu pentru ca și noi să ajungem în locașurile cerești.
În zilele noastre se vorbește tot mai mult despre lipsa de sens a vieții pe care tinerii, și nu numai, o resimt și pe care încearcă să o depășească. Depresia, agresivitatea și adicția sunt rezultatul acestei lipse de sens. Viața nu se reduce la accesarea și împotmolirea în plăceri imediate. Omul este chemat la veșnicie.
Părintele Simeon Zaharia este unul dintre stâlpii neamului nostru. Pentru generația tânără el este un puternic indicator spre ceea ce ar fi de dorit ca mintea unui tânăr să se îndrepte: trăirea Dumnezeului Celui Viu în Biserica Sa. Părintele s-a înscris în rândul cuvioșilor care ne grăiesc calm să urmăm și noi calea cea îngustă, dar frumoasă, care ne duce către Rai. Important este că pe această cale nu vom fi niciodată singuri.
Părintele Simeon s-a născut la data de 16 martie 1928. La vârsta de 26 de ani a intrat ca frate în Mănăstirea Sihăstria, unde a și fost călugărit în anul 1955, cu numele de Serapion. În anul 1956 vine la Mănăstirea Putna, împreună cu alți 14 părinți din Mănăstirea Sihăstria și cu încă șapte din Mănăstirea Slatina, printre care și Părintele Cleopa Ilie, pentru revigorarea vieții monahale de aici. În același an, la data de 8 iulie, este hirotonit diacon de către Preasfințitul Teofil Herineanu al Romanului, iar la data 22 iulie este hirotonit ieromonah la Catedrala Episcopală din Roman, de către același episcop.
În urma decretului 410 din 1959, prin care majoritatea monahilor au fost scoși din mănăstiri, părintele Simeon a găsit o cale de a rămâne aproape de Mănăstirea Sihăstria, ca muncitor, timp de trei ani, după care se întoarce la Putna. În 1977 merge să viețuiască în Sfântul Munte Athos, unde rămâne pentru 15 ani la Schiturile Prodromu și Lacu. În luna octombrie a anului 2000 a fost tuns în schima mare cu numele Simeon, de către Ieroschimonahul Dionisie Ignat de la Schitul Colciu din Muntele Athos. În 2009 s-a retras la liniște, pentru a se adânci și mai mult în rugăciune, la Schitul „Înălțarea Sfintei Cruci – Poiana lui Ioan”, dependent de Mănăstirea Sihăstria. În ziua de 2 septembrie 2023, Ieroschimonahul Simeon Zaharia a plecat din lumea aceasta, pentru a se întâlni cu Cel pe care L-a iubit, cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
***
Rugăciunea trebuie să fie cât mai multă. Cu rugăciune să ne culcăm și cu rugăciune să ne sculăm. Să nu avem răutate și pomenire de rău asupra nimănui. Orice ne-a făcut, orice ne-a spus, cu ce ne-a nedreptățit, iertăm. Că Domnul ne-a iertat pe noi, pe toți.
*
Nu-i ușor să ții mintea acasă permanent. Ea rămâne întipărită cu ce a văzut, ce a auzit, ce o interesează. Dar omul care se roagă nu are niciun interes mai mare decât să se roage, să nu slăbească deloc legătura lui cu Dumnezeu. Mă interesez ca mintea să fie aproape de Dumnezeu. Și în vis să ne prindă sfârșitul cu Domnul în minte.
*
Când eram tânăr, mintea mea alerga încoace și încolo, dar tot o stăpâneam cu rugăciunea.
*
Unde sunt glume, unde sunt vorbe de tot felul care privesc viața prezentă și nu cealaltă, nimic nu se alege, nimic nu-i plăcut lui Dumnezeu.
*
Eu îmi dau silința. Nu am ce să regret, pentru că mi-am ales ceea ce îmi este de folos. Numai că trebuie nu numai să aleg, trebuie să și fac.
*
Stau și mă gândesc că mâine, poimâine trebuie să plec. Unde? În veșnicie. Omul nu dispare.
*
Ultimul meu cuvânt: rugați-vă, rugați-vă, rugați-vă!