Ce fel de obiective duhovnicești este bine să ne stabilim la început de an?
Sfinții au urmărit să se adâncească în cunoașterea lui Dumnezeu, să le fie Dumnezeu înlăuntru și ei în Dumnezeu. Restul sunt consecințe. Ar trebui ca un an nou să ne fie cale de a ne apropia de Dumnezeu. Toate celelalte vor fi îmbogățite, înfrumusețate, întărite, insuflate și se aranjează în chip frumos, dacă avem o relație vie și sănătoasă cu Dumnezeu, pe care o creștem treptat.
Cum putem iubi pe celălalt fără a avea interes?
A iubi înseamnă a nu aștepta ceva la schimb, adică fără interes egoist. Dacă avem interes, nu mai este iubire, este profit, egoism foarte mult. Iubirea curată, desăvârșită, este aceea care nu ține cont de ce îmi dă celălalt. Iubirea e dăruire, nu primire. Este o consecință de care ne bucurăm, dar care nu condiționează. Dumnezeu nu așteaptă nimic din partea noastră atunci când ne dă ceva. Dăruirea e fără condiții. Cu cât dăruim mai mult fără a aștepta ceva în schimb, cu atât este semn de mai mare dragoste. Când condiționăm iubirea, înseamnă că noi am fost răniți cândva în dragostea noastră, pentru că nu am învățat cum să iubim desăvârșit. Aceasta e lucru înalt și minunat, dar nu imposibil, pentru că noi ar trebuie să învățăm a iubi nu atât de la oameni, ci de la Dumnezeu. Dar să nu spuneți că până la Dumnezeu te mănâncă sfinții, că nu te mănâncă. Sfinții ajută, nu mănâncă. Și putem învăța și de la sfinți și de la alți oameni, dar să nu avem pretenții. Chiar asta să lucrați ca exercițiu ascetic, câteodată. Ascetic înseamnă puțină forțare, constrângere. Să dați fără să așteptați ceva în schimb. Chiar să nu vă gândiți: mie ce îmi iese? Poate să nu îmi iasă nimic. Când nu ne iese ceva din afară, cuantificabil, vizibil, o, Doamne, ce trimite Dumnezeu! El trimite și când primim ceva din afară, dar mai ales atunci când din afară nu vine nicio recunoștință.
Cum să ne raportăm la lucrurile pe care nu am reușit să le realizăm?
Ca la niște lucruri firești care se întâmplă în viața oricui și pe care nu le vom socoti un eșec, ci le trecem report. Le reportăm altă dată, dacă vor mai fi de actualitate. Sunt lucruri pe care ni le-am propus, pe care nu am putut să le împlinim și care au trecut. Să fie binecuvântat Domnul pentru toate cele pe care le-am împlinit. Nu ne poticnim în lucruri care nu ne-au ieșit. Nu le trecem la eșecuri. Oricând se poate revalorifica ceva care e frumos.
Sfântul Vasile cel Mare a realizat foarte multe lucruri mari. În același timp, avea și neputințe trupești. Noi, tinerii, de multe ori trebuie să realizăm lucruri destul de mari, și multe, și de multe ori neputința trupului nu ne lasă. Cum ar fi mai bine: să ne smerim și să ne rugăm să ne dea Dumnezeu putere sau să ne smerim și să acceptăm că avem această neputință și să încercăm să nu picăm în lene sau în deznădejde?
Din viața Sfântului Vasile cel Mare aș vedea că el nu s-a clătinat niciodată, pentru că el nu s-a poticnit. Neputințele trupului pe care le-a avut nu l-au determinat să se resemneze și să spună: „asta e, ar trebui să-mi văd mai mult de propria mântuire, să mă retrag, poate, din scaunul de episcop și să mă smeresc; dacă Dumnezeu a îngăduit această neputință o fi avut alt plan cu mine”. El n-a gândit așa. Dumnezeu nu spune că ori așa, ori așa. Cred că se poate înainta duhovnicește și cultivându-ți talanții, în condiții nu totdeauna favorabile din punct de vedere al sănătății trupești. Să nu confundăm neputința de a lucra ceva mai mult, pe fondul unei boli, cu lenevia. Cine este onest și pune această neputință în fața lui Dumnezeu sub formă de smerenie și lucrează în altă direcție, în rugăciune, în mai multa apropiere de Dumnezeu, Dumnezeu va primi și aceasta. Discernământul, aici, își va spune cuvântul și cu multă rugăciune, cu întrebare, poate față de părintele duhovnicesc, se va vedea cum se așază lucrurile. Dumnezeu e milostiv și atât de îngăduitor și aplecat înspre om, încât primește orice răspuns al oamenilor sinceri.
Ne putem mântui cu rugăciunea inimii? Sfântul Vasile cel Mare a folosit rugăciunea inimii în timpul acela?
Nu știu dacă Sfântul Vasile a folosit rugăciunea inimii în vremea aceea în forma aceasta pe care o știm noi, care s-a conturat în timp și a trecut prin tradiția isihastă, sinaitică, palestiniană, după aceea constantinopolitană. Dar e foarte posibil ca Sfântul Vasile, care s-a adâncit în viețuirea isihastă, care a căutat foarte mult liniștirea – isihia, de pildă, apare foarte des în scrierile sale –, e posibil să fi lucrat o formă de rugăciune din aceasta, pentru că el s-a adâncit în lucrarea isihastă. Rugăciunea se poate face oricând. Măsura la care ajunge fiecare este diferită. Unii sporesc mai mult în viața de retragere, dar ea poate să fie lucrată fără pretenții. Rugăciunea e darul lui Dumnezeu. Noi învățăm să ne rugăm, o facem cum putem, ne străduim și, pe măsura efortului depus, se vede și un rezultat, dar de la un punct încolo rugăciunea e numai darul lui Dumnezeu care se dă nu ca răsplată pentru un efort în direcția aceasta, ci pentru ceea ce a lucrat rugăciunea în inima noastră, așa cum am putut-o face noi. Am crescut în dragoste, s-a smerit inima noastră, suntem în stare de ascultare față de părintele nostru duhovnicesc, mai ales în mănăstire? Pentru ascultare vine rugăciunea, ascultarea naște rugăciunea.
Care credeți că este ispita prin care atacă diavolul astfel de asociații ca ASCOR și virtutea prin care lucrează Dumnezeu prin astfel de asociații?
Cu ce îi prinde vrăjmașul pe tinerii angajați în viața Bisericii într-o comunitate sau alta? Cu ce ne prinde și pe noi, slujitorii, mai mult? Să vă feriți de capcana de a vă crede că sunteți mai buni decât alții. Că noi suntem cu Dumnezeu și alții nu ar fi. Sau de a crede că noi facem, că în mâinile noastre stă totul, că ultimul cuvânt ne aparține. Lăsați loc lui Dumnezeu să lucreze. Care a fost greșeala celor din pilda cu lucrătorii tocmiți la vie? S-au considerat stăpâni și proprietari ai viei. Voi, lăsați-i loc lui Dumnezeu. Să facem cu toată determinarea ceea ce ține de noi. Dar rezultatul depinde de ce face Dumnezeu. Să nu ne încredem atât de mult în noi. E nevoie să lucrăm la virtutea smereniei, care e leacul pentru toate. Nicio patimă nu rezistă în fața smereniei, că dracii care insuflă patimile nu stau în fața smereniei.
Cum începi călătoria spre tine însuți? Cum câștigăm lupta cu gândurile?
Lupta cu gândurile se câștigă după mult exercițiu și multă nevoință. Iar cum începe călătoria către sau cu tine însuți? Printr-un duș foarte rece de sinceritate, ca să știm de unde să începem. Asta înseamnă un moment de sinceritate în care să ne vedem așa cum suntem, care se lucrează prin pocăința de acasă și prin spovedania sinceră la părintele duhovnic. Acolo ne arătăm așa cum suntem, la picioarele lui Dumnezeu, până la urmă. Și El, văzând această sinceritate, va binecuvânta parcursul.