Spre sfârșitul domniei sale, Ștefan cel Mare și doamna Maria dăruiesc Mănăstirii Putna o dveră din mătase și fir de argint, cu icoana Răstignirii Domnului, broderie monumentală prin execuție și compoziție iconografică. Inscripția piesei este următoarea: „Ioan Ștefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, și doamna lui, Maria, fiica lui Radu voievod, a făcut această dveră mănăstirii sale de la Putna, în al patruzeci și patrulea an al domniei sale, în anul 7008 <1500>, august 10”.
În colțurile de jos ale dverei este înfățișată perechea domnească, în rugăciune, cu privirea ațintită spre Iisus răstignit pe Cruce. Lângă Cruce sunt Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria, Sfântul Ioan Evanghelistul, femeile mironosițe, Iosif din Arimateea și Nicodim, ucenicii Domnului, câțiva soldați și sutașul Loghin. Deasupra Crucii sunt soarele și luna preschimbându-se în întuneric, arhanghelii Mihail și Gavriil, iar pe margini, heruvimi și serafimi străjuind întreaga icoană.
Sub cruce, în pământ, se văd craniul și alte oseminte ale lui Adam, imagine ce îndeamnă la o cugetare adâncă. Adam, primul om zidit de Dumnezeu, fusese creat liber de moarte și stăpân peste creație. Avea în sine chipul Creatorului, fiind ființă gânditoare și purtând, prin har, pecetea veșniciei. Adam primise chemarea de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, înțeleasă ca bunătate și înțelepciune. Dar Adam a păcătuit. A ales să nu asculte de singura poruncă pe care Dumnezeu i-o încredințase, anume de a nu gusta și de a nu se atinge de pomul cunoștinței binelui și al răului. Astfel, prin păcat, omul s-a depărtat de Izvorul Vieții și moartea a intrat în firea lui, dar și în lume. Adam, din liber, a devenit rob păcatului și al morții, dar și al celui rău și al iadului. Robia aceasta cumplită ar fi putut fi veșnică. Dar Dumnezeu, Care nu pentru moarte zidise pe om, ci pentru viață, din iubire infinită Și-a arătat mila și a trimis pe Fiul Său Cel Unul-Născut să Se facă Om, să ia asupra Sa păcatul lui Adam și păcatele lumii întregi și să le țintuiască pe Cruce, răscumpărându-le cu Sângele Său.
Adam nu L-a ascultat pe Dumnezeu; Iisus, dimpotrivă, a împlinit voia Tatălui. Prin lemn a intrat păcatul în lume; tot prin lemn a venit și răscumpărarea. Adam și Eva au păcătuit gustând din dulceața păcatului; Iisus, pentru a strica păcatul, a gustat oțet. După păcat, primii oameni „au cunoscut că erau goi”, harul depărtându-se de la ei; Iisus, pentru a vindeca această goliciune, a murit gol pe cruce. După săvârșirea răului, Dumnezeu i-a zis lui Adam: „Blestemat va fi pământul pentru tine [...]; spini și pălămidă îți va rodi el [...]” (Facere 3, 17-18); Iisus, ca să izbăvească din robia stricăciunii nu doar pe Adam, ci întreaga făptură zidită, a purtat cununa de spini pe capul Său. Prin femeie, care fusese făcută din coasta lui Adam, intrase moartea în lume; din coasta lui Iisus, străpunsă de suliță, a țâșnit Sângele mântuitor care a dat viață lumii. Sufletul lui Adam s-a pogorât în iad; și tot la iad S-a pogorât sufletul lui Iisus pentru a-l căuta și a-l ridica de acolo pe omul cel întâi-zidit.
Lângă cruce stă Fecioara Maria, Maica lui Iisus, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Ea este Eva cea Nouă care, prin ascultarea ei, a făcut posibilă Întruparea Fiului lui Dumnezeu și, deci, mântuirea lumii. Răscumpărarea omului fusese vestită chiar după cădere, când Dumnezeu a zis șarpelui: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și între sămânța ei; Acela îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Facere 3, 15).
În toate acestea este iubirea fără de margini a lui Dumnezeu, dar și înțelepciunea Sa care a găsit acest fel minunat de a mântui neamului omenesc. Privind însă mai cu luare aminte, în Cruce se vede nu doar iubirea lui Dumnezeu, ci și dreptatea lui. Păcatul nu a rămas nepedepsit și nu a fost posibilă nimicirea lui fără jertfă. De aceea, răutatea păcatului trebuie să fie prilej de cugetare adâncă: care au fost consecințele săvârșirii lui și cum a fost nimicit de Hristos.
Dintre dverele pe care Ștefan cel Mare le-a dăruit Putnei, numai pe dvera Răstignirii se regăsește chipul său. Este înfățișat smerit, mic, stând lângă picioarele lui Iisus, privind spre El, rugându-se și nădăjduind milă pentru sine și pentru neamul său. Poate că aici, în această icoană, domnul a găsit prilejul cel mai potrivit pentru a arăta prin imagine ceea ce adeseori spunea prin cuvânt: „Noi făgăduim pe credința noastră creștinească că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru”. Și iarăși: „Ori această țară va pieri, ori voi fi silit, de nevoie, să mă supun păgânilor. Lucru acesta însă nu-l voi face niciodată, vrând mai bine de o sută de mii de ori moartea decât aceasta”.
Ștefan cel Mare a purtat vreme de 47 de ani crucea pe care Dumnezeu i-a încredințat-o. A purtat-o, însă, cu bucurie și a mulțumit totdeauna: și când a fost biruitor, și când a fost în suferință. La sfârșit însă, a primit răsplata credincioșiei sale, sufletul său fiind primit în sălașurile cele cerești unde este Domnul său, pe care L-a iubit din toată inima sa.