Omul, arată Sfântul Grigorie de Nyssa, este o ființă muzicală, intenționat creată de Dumnezeu ca un instrument muzical viu. Prin urmare, este firească nevoia sa dintotdeauna de a cânta și de a asculta muzică.
Etimologic, cuvântul muzică vine de la Muze, zeități feminine protectoare ale Artelor în Antichitatea greacă, tot de aici derivând și cuvântul muzeu. Astăzi, orice fel de creație sonoră este denumită, generic, muzică. Însă, în vechime, știindu-se de puterea de influență extraordinară a muzicii asupra psihicului (în bine și în rău), muzica se compunea după canoane stricte, muzicienii care nu le respectau fiind pasibili de a fi expulzați din cetăți.
Un element esențial al muzicii este melodia. În zilele noastre, pentru oricine, de oriunde, melodia înseamnă un cântecel plăcut, ușor de memorat și de reprodus. Însă melodia autentică, în adevăratul sens al cuvântului, este genul de muzică cel mai elevat, putând avea o influență deosebit de benefică asupra psihicului.
Termenul melodie provine din limba greacă, fiind alcătuit din asocierea a două cuvinte: melos (membru, mădular) și aeidein (a cânta în cor), deci odă sau cântare corală alcătuită din membre.
De ce este important ca muzica ideală să fie corală și, prin urmare, vocală, fără instrumente muzicale? Deoarece creștinii trebuie să imite viețuirea îngerească, deci și cântarea îngerilor, despre care știm că este corală. Ne-am putea, oare, imagina pe sfinții îngeri bătând în tobe sau întrebuințând alte instrumente? De altfel, după cum arată Scriptura, aceste instrumente au fost inventate de urmașii lui Cain (Facerea 4, 21). Muzica psaltică bisericească (psalmodia) este singura muzică de cult care nu întrebuințează instrumente muzicale...
Analogia dintre mădularele unui trup omenesc și structura melodiei este ușor de explicat: „Faptul că melosul (melodia n.tr.) a avut asocieri fiziologice timpurii, înainte de a intra în domeniul esteticii, este în concordanță cu concepția specific grecească despre muzică și poezie ca oglinzi organice ale existenței umane” (Grove Online). Astfel, după cum trupul este alcătuit din mădulare care se armonizează împreună pentru buna funcționare a întregului corp, tot așa melodia autentică se compunea din formule melodice numite melisme.
Dintre toate genurile de muzică, doar psalmodia păstrează în mod clar și definitoriu cele două caracteristici principale ale melodiei: vocalitatea și compunerea din formule, aceastea fiind denumite thesis-uri, cum ar fi: paraklitiki (rugător), piesma (apăsat), horevma (dansant), epegherma (însuflețit) etc. Ele provin, după Tradiție, din cântarea psalmilor lui David, considerați de Biserică a fi inspirați de către Duhul Sfânt, atât cuvintele, cât și melodia. Fiecare thesis sugerează un anumit ethos (caracter sau stare afectivă) și se întrebuințează în corespondență cu textul imnografic.
Principiul compozițional formulaic, bazat pe combinarea și repetarea unor formule, este valabil și în arta poetică antică, putând fi observat în unele culturi tradiționale până în prezent. De asemenea, arta dansului în antichitate avea la bază tot o structură formulaică, prin combinația unor figuri de dans cu caracter repetitiv. Însuși procesul gândirii este formulaic prin faptul că formulăm propoziții, idei sau concepte. Iată de ce melodia, în sensul ei original, de cântare alcătuită din formule melodice, este cea mai firească formă de organizare sonoră și cea mai potrivită naturii umane.
În tot Universul este o singură Armonie, arată scriitorul bisericesc Boețiu, atât în microcosmos, în macrocosmos, cât și în sufletul omenesc. Sfântul Nichita Stithatul descrie astfel structura sufletească: „Puterile cuprinzătoare ale minții sunt patru: cumințenia, agerimea, înțelegerea și destoinicia. Cel ce unește acestea cu cele patru virtuți cuprinzătoare ale sufletului, însoțind cu cumințenia minții, cumpătarea sufletului, cu agerimea, chibzuința, cu înțelegerea, dreptatea, cu destoinicia, bărbăția, și-a întocmit sieși, în chip îndoit, căruță cu foc ce-l duce la cer”.
Lucrarea defectuoasă, pătimașă, a celor patru puteri sufletești duce la dezechilibre sau chiar la boli psihice. De remarcat că psihologia actuală vorbește de existența a patru tipologii umane principale: flegmatic, sangvin, coleric și melancolic, care sunt într-o anumită corespondență cu cele menționate mai sus.
De aici rezultă că muzica ideală ar trebui, prin patru tipuri melodice diferite, să ilustreze sonor lucrarea corectă, armonioasă, a celor patru puteri ale sufletului, având astfel capacitatea de a le influența benefic, de a le armoniza atunci când există dezechilibre. Un singur gen de muzică dintre toate câte există este structurat în patru tipuri de melodii – muzica psaltică, prin cele patru ehuri (glasuri) autentice, dimpreună cu plagalele lor (numite Octoih, adică opt glasuri). Ethosul (caracterul) fiecărui eh (glas) este într-o evidentă corespondență cu partea sufletească specifică, așa cum se poate înțelege analizând troparele descriptive ale glasurilor întocmite de Sfântul Ioan Damaschin.
Vechii muzicieni bisericești se numeau melozi – alcătuitori de melodii (de exemplu, Sfântul Roman Melodul, sec. VI) sau melurgi – lucrători de melodii (Sfântul Ioan Cucuzel, sec. XIII-XIV). Nicăieri altundeva muzicienii nu s-au numit melozi, însuși cuvântul melodie pătrunzând abia din veacul al XII-lea în cultura apuseană laică. Psalmodia este melodia autentică, ea este însăși Melodia. Iată, deci, unde trebuie căutat izvorul cel curat al muzicii cu adevărat inspirate, duhovnicești (lat. „in spiritus”, în Duh).
Superioritatea etică a psalmodiei față de oricare alt gen muzical se poate înțelege prin analogie cu icoana. Precum icoana intermediază legătura dintre om și divinitate, necăutând să rețină prin niciun mijloc spectacular atenția privitorului, ca în cazul unui tablou, tot așa muzica psaltică nu caută să impresioneze auditorul, ci să-l ridice către dănțuirea cea duhovnicească, urmând horei cetelor îngerești, suind în contemplarea mai presus de cuvânt a divinității.
Cel ce psalmodiază cu luare aminte se roagă de două ori, spun Sfinții Părinți, în sensul că muzica poate grăbi urcușul duhovnicesc. Însă, pentru ca psalmodia să devină cu adevărat „car de foc ce duce la cer”, este nevoie de o curăție a cântării, care urmează curățării sufletești a cântăreților și, pe de altă parte, de luarea aminte către Domnul a ascultătorului, ca Cel ce ne așteaptă la capătul acestui urcuș.
*
Oare ați cunoscut cântarea aceasta? Oare a noastră este sau a serafimilor? Și a noastră și a serafimilor; pentru că Hristos a ridicat peretele cel din mijloc al vrajbei și a împăcat cele din ceruri cu cele de pe pământ și le-a făcut pe amândouă una. De aceea, acest mare arhiereu, când stă la Sfânta Masă, aducând slujba cea cuvântătoare și săvârșind Jertfa cea fără de sânge, nu ne cheamă simplu la această laudă, ci mai întâi zicând de heruvimi și pomenind de serafimi, așa ne poruncește tuturor să înălțăm cântarea cea înfricoșată; cu pomenirea celor ce împreună dănțuiesc sus, smulgând de la pământ mintea noastră, încât numai nu strigă către fiecare dintre noi, zicând: Cu serafimii cântați, cu serafimii stați, cu aceia întindeți-vă aripile, cu aceia zburați împrejurul Scaunului celui împărătesc.