Printre ierarhii creștinătății românești, Preasfințitul Părinte Gherasim rămâne un chip unic, un om al simplității, un nume care va sta printre primele în Calendarul buneicuviințe dintotdeauna. Cultivat mai întâi în mediul duhovnicesc al Neamțului, apoi al Putnei, școlit sub lumina unor dascăli precum părintele Dumitru Stăniloae, modelat ca ierarh în veghea unui cărturar precum Patriarhul Iustin, întreaga viață a păstrat darul simplității și al cuviinței mediului țărănesc din care provenea. Simplitatea s-a însoțit în timp cu profunzimea, cuviința cu smerenia, iar iubirea de semeni s-a tors din iubirea de Dumnezeu.
Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la nașterea sa și 20 de ani de la adormirea întru Domnul. Născut la 30 mai 1924 în satul Bogdănești de lângă Fălticeni, a avut vocația monahală încă din anii copilăriei. Pornind spre monahism în anul 1945, a iubit mult rânduiala bisericii și a vieții de obște. După ce a urmat cursurile universitare teologice la București, în anul 1957 a fost numit egumen la Mănăstirea Neamț, fiind în paralel și profesor la Seminarul Teologic Monahal de acolo. În anul 1962 a fost numit stareț al obștii putnene, pe care a condus-o timp de 15 ani, după care a fost chemat la treapta și ascultarea arhieriei, întâi ca Arhiereu Vicar al Episcopiei Aradului, apoi la Buzău, și în cele din urmă a fost numit Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților. „Bunicul Bucovinei”, cum era numit pe când își avea reședința la Mănăstirea Bogdana din Rădăuți, Arhiereul Gherasim s-a dovedit un misionar dinamic și duhovnicesc, păstrător al tradițiilor ortodoxe românești; s-a remarcat prin cuviință, blândețe și evlavie sfântă, fiind apreciat pentru ordinea și disciplina care izvorau dinlăuntrul sufletului său.
Uneori se plângea că îi lipsește liniștea după care tânjea cu adevărat: „Sunt în ascultarea aceasta de arhiereu și nu pot să mă furișez ușor, undeva, ca să-mi plâng păcatele. O, Doamne, ajută mie! O, Doamne, sporește râvna ca să-mi câștig pacea sufletească și să împac și pe alții. Dă-mi putere ca să mă rog și să înțeleg tainele și mai ales chemarea ce mi-ai făcut-o din copilărie! Dă-mi liniște sufletească, ca pe toți să-i iubesc și mai ales pe cei potrivnici!”.
Știa să sintetizeze totul în trei cuvinte ale limbii române: din punct de vedere spiritual, Doamne, Doamne, rostit de copil; din punct de vedere social: mamă; iar din punct de vedere literar: Eminescu; acestea cuprind esențele supreme. Întrebat odată de ce îi este dor, „bunicul” de la Bogdana a răspuns: „Dorul meu este după Dumnezeu. Nimic nu mă mulțumește mai mult decât clipele trăite intens duhovnicește”. Considera că nicio neputință nu-i mai mare decât aceea de a nu putea iubi – chiar și când ai putere, dar nu ai dreptate. Se bucura sincer de realizările tuturor fraților săi, arhierei, preoți și creștini, ca și cum ar fi fost o realizare a sa, conștientizând că de fapt era o realizare a Bisericii lui Hristos. La bătrânețe, a descoperit un adevăr simplu și mântuitor, rezumat într-o expresie pedagogică de învățător smerit: „Dacă ești bun, e de ajuns!”. Mereu sfătuitor și niciodată legiuitor, el reușea să vindece surâzând.
În anul 2004, după o lungă și grea suferință provocată de un cancer la pancreas, la vârsta de 80 de ani, a trecut din lumea aceasta, la miezul nopții dintre 5 și 6 decembrie, prăznuirea Cuviosului Sava cel Sfințit – bătrânul fiind mărturisit de toți drept cel mai bun cunoscător al regulilor de tipic pe care Sfântul Sava le-a lăsat Bisericii – și prăznuirea Sfântului Nicolae, sfântul ierarh căruia Preasfințitul Gherasim îi semăna atât de mult în blândețe și milostivire. Trupul binecuvântat i-a fost înmormântat la Mănăstirea Cămârzani, ctitoria sa.
Noi întotdeauna să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru toate. Numai că uităm adeseori și ne punem credința în puterile noastre. Planificăm multe lucruri care nu stau în puterea noastră a le îndeplini, ci în puterea lui Dumnezeu. Bătrânii noștri, întotdeauna când începeau un lucru, își făceau cruce și ziceau cu toată inima: „Doamne ajută!”. Noi am cam uitat acest obicei bun și creștinesc. Românii, de când se știu, au fost și buni creștini. Dacă astăzi au pătruns și alte culte în țara noastră, sau chiar secte, vedem că tot Dumnezeu a îngăduit aceasta ca să ne trezească din somnolența ce ne-a apucat și să fim mai cu luare-aminte la păstrarea dreptei credințe ortodoxe. Orice lucru făcut fără ajutorul lui Dumnezeu nu are viață.
Este mare lucru să-ți dai seama de tot ce este trecător. Să aștepți întâlnirea cu Hristos. Mereu îmi vine în minte mărturisirea Sfântului Apostol Pavel: „O, om nenorocit sunt eu; nu fac ce doresc, ci păcatul care este în mine”. A luptat o viață, ca la sfârșitul ei să spună: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”. Fă, Doamne, cum vei ști și transformă viața mea în bunătate, ca să Te simt și eu aproape, să Te mărturisesc și să-Ți simt lipsa când mă despart de Tine prin păcatele pe care le fac!
Așa-i omul, se grăbește, n-are răbdare, dar ceea ce este și mai rău este că nu le ia pe toate ca fiind încercări de la Dumnezeu și caută să le rezolve singur, cu încăpățânare.
Îmi amintesc de părintele meu duhovnicesc când l-am întrebat ce să păzesc pentru viața mea. Și el mi-a spus un cuvânt: „Părinte, păzește biserica, pentru că și ea te va păzi”. Și nu am avut altă mulțumire sufletească în viața mea decât atunci când am venit în biserică și m-am rugat lui Dumnezeu. Pentru că ce înseamnă a te ruga? A sta de vorbă cu Dumnezeu. Noi mereu Îi cerem, Îi cerem, dar să Îl lăsăm și pe Dumnezeu să ne vorbească; trebuie să ascultăm și glasul celuilalt, ca la telefon. Și atunci când ascultăm de glasul lui Dumnezeu, cu adevărat, atunci facem voia Lui.