Părinte Patriciu, ne bucurăm să realizăm această întâlnire. Mai întâi vă rugăm să ne povestiți în ce împrejurări ați ajuns slujitor pentru diaspora românească din Belgia și Franța?
Mulțumesc și eu de invitația la dialog. În 1997 am fost beneficiarul unei burse de cercetare la Paris și, cu această ocazie, am ajuns în capitala Franței. Așa a rânduit Dumnezeu lucrurile, pentru că în acea perioadă au avut loc și alegerile pentru slujirea de arhiepiscop la Paris. Părintele Iosif Pop a fost ales arhiepiscop și mi-a cerut să-mi prelungesc sejurul în Franța și să accept posibilitatea de a realiza un doctorat la Paris. În același timp, să slujesc ca preot și să ocup funcția de consilier canonic al Arhiepiscopiei Europei Centrale și Meridionale. Astfel, cele trei luni pentru care am ajuns în Europa Occidentală s-au transformat în aproape 27 de ani.
Ce v-a atras la mediul româno-francez din străinătate?
Nu pot să spun că m-a atras ceva în mod deosebit. Mi-am asumat slujirea în diaspora ca pe o ascultare. Cred că această misiune a avut un rol binefăcător pentru mine, atât ca preot, cât și ca profesor. Trăind în Occident și păstrând legătura cu Facultatea de Teologie din Cluj-Napoca, am reușit să înțeleg mai bine dinamica societății influențate din ce în ce mai mult de Apus și să-mi dau seama mai bine de provocările care vor apărea pentru România în anii următori, pornind de la realitățile pe care le trăiam deja.
Mediul ortodox francofon mi-a oferit și posibilitatea de a înțelege mai bine contextul misionar și am avut ocazia să întâlnesc persoane convertite la Ortodoxie și comunități constituite din francezi de origine, care trăiesc credința noastră într-un mod deosebit de frumos. Astfel, mi-am dat seama cât de importantă este asumarea convertirii și am înțeles că ei îi pot inspira și pe cei ce au primit ortodoxia din familie.
Am înțeles în același timp că, pentru a putea trăi Ortodoxia în întreaga ei complexitate, este nevoie, pe lângă entuziasm și dorința de a cunoaște teologia și viața Bisericii, și de ancorarea într-o tradiție statornică. De aceea, orice persoană convertită are nevoie să simtă legătura cu Ortodoxia tradițională. Pentru mine, aceste experiențe au fost o mare binecuvântare.
Cu ce nevoi sufletești simțiți că vin românii la parohiile din străinătate? Care sunt dorințele și așteptările lor?
Persoanele care decid să emigreze au anumite particularități în modul lor de a percepe lumea și obiectivele pe care și le stabilesc. Au un mod diferit de raportare la tot ceea ce înseamnă activitate și valori. Sunt oameni hotărâți să-și ia viața în propriile mâini și să avanseze într-un mod coerent spre obiectivele lor. În același timp, românii din diaspora aduc cu ei tot patrimoniul emoțional pe care l-au moștenit, atât lucrurile bune, cât și pe cele mai puțin bune.
Aici, în afara țării, încearcă să-și găsească repere, iar Biserica este un astfel de reper. De aceea, așteptările românilor sunt foarte complexe. Biserica este un cadru prin care se face legătura cu tot ceea ce au lăsat acasă și, în același timp, unul în care poate fi găsit echilibrul și sprijinul pentru a depăși provocările de zi cu zi. Viața bisericească îi susține în toate aceste noi realități pe care le întâmpină.
Legat de viața bisericească, ce lucru îl vedeți ca fiind cel mai important în viața parohiei și cum reușiți să îl cultivați?
Cred că parohia este o comunitate în care se zidește trupul lui Hristos, iar cel mai important lucru este ca fiecare credincios să se simtă mădular viu al acestui trup comunitar. Dacă fiecare credincios își asumă această responsabilitate și are această conștiință, atunci parohia este o comunitate vie și lucrătoare. Cea mai mare provocare în care m-am aflat a fost tocmai aceasta: de a încuraja și a susține pe credincioși să participe activ la viața Bisericii și să simtă că ea este constituită din toți cei care au conștiința apartenenței la acest trup comunitar.
Pe această linie, cum își poate afla creștinul vocația în Biserică și cum poate integra profesia în viața Bisericii, respectiv a comunității (parohiei)?
Fiecare creștin cred că simte în sinele lui înclinațiile și disponibilitățile pe care le are, precum și bucuriile la care vrea să participe. Cred că Biserica ar trebui să-i învețe pe credincioși să se prețuiască pe ei înșiși.
Atunci când Mântuitorul ne vorbește despre porunci și îi cere tânărului bogat să Îi prezinte cum citește poruncile, validează sinteza făcută în Vechiul Testament, în cartea Leviticul, unde ni se spune că avem datoria de a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înșine.
Cred că ar trebui să-i încurajăm pe oameni să se prețuiască și să iubească tot ceea ce a pus Dumnezeu în ei ca potențial. Dacă vor descoperi și înțelege darurile pe care Dumnezeu le-a așezat în ei, vor ști și direcțiile în care aceste daruri pot să fie lucrătoare.
Sfântul Grigorie Sinaitul ne vorbește despre faptul că avem datoria de a ne cunoaște așa cum ne-a zidit Dumnezeu, pentru a ști cum ne strică păcatul.Dacă fiecare persoană ajunge să se cunoască în felul în care Dumnezeu l-a zidit și își înțelege potențialul, atunci va ajunge să-și înțeleagă și vocația.
Legat de ritmul vieții în Biserică, există o dezbatere curentă în mediul românesc privind Împărtășania deasă sau rară. Cum vedeți această chestiune și raportul spovedaniei cu Împărtășania?
Așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, important nu este frecvența, cât modul în care ne apropiem de Sfânta Împărtășanie.
Canonul 9 Apostolic și canonul 2 Antiohia arată foarte clar care este învățătura Bisericii despre Împărtășanie. Canonul 9 Apostolic evidențiază că, un credincios care participă la Sfânta Liturghie, dar nu se împărtășește, iese din rânduiala Bisericii. Canonul 2 Antiohia aduce și alte clarificări, arătând că persoanele care se opresc singure de la Sfânta Împărtășanie greșesc, pentru că se îndepărtează din proprie inițiativă de Hristos. Împărtășirea cu Sfintele Taine a fost și este considerată un lucru firesc pentru credinciosul care trăiește în conformitate cu valorile Evangheliei. Biserica nu a instituit un criteriu omenesc de control al conștiinței și nu l-a așezat inițial pe preot ca pe o persoană care oprește pe cineva de la Împărtășanie. În Sfintele canoane este evidențiat faptul că doar diavolul încearcă să-l îndepărteze pe omul scrupulos de la Împărtășanie, punându-i înainte circumstanțe care să-l tulbure, așa cum arată canoanele 12 și 16 Timotei al Alexandriei. Sfintele canoane arată clar că un credincios care nu se face vinovat de păcate de moarte, cel ce nu păcătuiește conștient, lepădându-se voit de Evanghelie, se poate împărtăși fără nici o îngrădire, de câte ori participă la Sfânta Liturghie.
Problema a apărut în momentul în care creștinismul a devenit o credință a maselor și era o modă să participi la Sfânta Liturghie a credincioșilor, indiferent de starea sufletească în care te aflai.
În acest context, din momentul în care Biserica a fost integrată în structurile de stat, iar toți cetățenii au ajuns să fie formal creștini, monahii au încercat să păstreze vechea rânduială și să nu-i facă părtași Cuvântului Tainei pe cei ce nu caută vrednicia spre împărtășire. Astfel s-a ajuns ca din secolul al VI-lea Rugăciunile Sfintei Liturghii să se citească în taină și credincioșii să nu fie primiți la Împărtășanie decât după mărturisire, spovedania fiind cadrul intim bisericesc în care fiecare credincios era conștientizat de faptul că apartenența la Biserică nu poate fi doar formală. Așa s-a ajuns ca spovedania să fie transformată într-o lucrare de cercetare a disponibilității de a avansa spre vrednicie, iar preotul a ajuns să fie păzitor sau gardian al Sfintelor Taine.
Revenind la răspunsul concret dat de fapt de Sfântul Ioan Gură de Aur, nu putem vorbi despre Împărtășanie rară sau deasă, ci despre faptul că Împărtășania se poate face doar cu o conștiință trează, necoruptă. Această stare de conștiință este susținută de Biserică prin duhovnic. Astfel, este firesc și canonic, în contextul de azi, ca nimeni să nu se împărtășească fără binecuvântarea duhovnicului.
Să ne gândim un pic și la relația românilor din țară cu cei din străinătate. Ce credeți că avem de învățat unii de la alții, și cum să-i înțelegem mai bine pe românii din afară, fără să-i judecăm?
Cred că ar fi bine ca și cei din țară și cei din străinătate să înțeleagă contextul în care își trăiesc viața bisericească. Cei care sunt în străinătate trăiesc într-un context ortodox mai complex, întâlnindu-se și cu ortodoxia altor neamuri și cu credința celor de altă confesiune, care uneori este foarte mărturisitoare. Credincioșii din țară sunt mai ancorați în tradițiile locale. Cred că persoanele din țară s-ar putea deschide mai mult pentru a înțelege și modul în care alți ortodocși își trăiesc credința, iar cei din străinătate să înțeleagă că este nevoie de o ancorare în valorile fundamentale ale neamului din care provenim.
Este o mare șansă pe care o avem noi, ortodocșii, să putem trăi o tradiție autentică, statornicită în țara noastră, și să putem înțelege și ceea ce alți creștini ortodocși trăiesc. Nu este român care să nu aibă pe cineva apropiat în diaspora și, prin aceasta, toți ne putem împărtăși de aceste realități.
Apropo de alți creștini, cum ați simțit inima occidentalilor către Ortodoxie? Sau care sunt ușile sufletești prin care noi, românii, i-am putea primi?
Occidentul a trecut printr-o perioadă foarte complicată, în care oamenii s-au îndepărtat din ce în ce mai mult de Biserică, iar Biserica a încetat să mai fie parte oficială a societății.
Observ în același timp că în Occident, majoritatea catolicilor sau a protestanților care își trăiesc credința o fac dintr-un motiv spiritual, deși „înoată împotriva curentului”. Aș putea asemăna perioada pe care o trăiește Occidentul acum cu perioada din Imperiul Bizantin de dinainte de 381 (edictul Teodosian), înainte ca Biserica creștină să devină Biserică de Stat.
În bisericile romano-catolice, de exemplu, sunt puțini oameni la slujbe, aproximativ între 30 și 100 de credincioși la fiecare Liturghie într-o catedrală mare. Ținând cont că ei săvârșesc trei sau patru Liturghii în aceeași zi, sunt de fapt cel puțin 150 de persoane într-o biserică în fiecare duminică. Aceasta nu este o cifră de neglijat. În același timp, marea majoritate dintre cei care participă la Liturghie știu de ce o fac și sunt capabili să exprime coerent, conștient și asumat crezul lor.
Observăm, de asemenea, în Occident, că din ce în ce mai mulți oameni descoperă creștinătatea și încearcă să găsească o formă de exprimare care nu este afectată de un exces de instituționalizare.
Cred că în acest context, Biserica Ortodoxă poate să ofere o cale de înțelegere a autenticității, cu condiția să nu cadă în naționalism excesiv și în trufie.
Să ne gândim la un mesaj sufletesc pentru românii care vor să plece în străinătate, atrași sau constrânși de diverse considerente. Cum să-și păstreze identitatea și așezarea?
Este o mare suferință faptul că România pierde tineri entuziaști, oameni doritori să se realizeze și să-și depășească condiția. Viața în Occident, viața de emigrant, nu este una simplă. Ea presupune să iei totul de la zero și să-ți asumi destinul în propriile mâini, să te depășești pe tine însuți și să te integrezi într-un context nou. În astfel de circumstanțe nu este ușor să-ți păstrezi identitatea și așezarea.
Este foarte important ca persoanele care pleacă în străinătate să își înțeleagă identitatea și să se străduiască să rămână consecvenți cu valorile primite de la părinți și bunici. Doar dacă își vor trăi relația cu rădăcinile într-un mod viu și autentic vor putea să se adapteze la condițiile noi spre care se îndreaptă. De aceea, legătura cu țara, cu familiile, cu tradițiile și cu credința pot să-i ajute pe cei ce pleacă din țară să trăiască frumos și această nouă etapă a vieții lor.
În final, propun să ne întoarcem privirea la noi ca popor, să ne privim în oglindă. Ce virtute sau stare credeți că au nevoie să cultive mai mult românii pentru o așezare mai firească în fața lui Dumnezeu?
Am observat că una dintre slăbiciunile de care dă dovadă omul contemporan – și parcă noi românii suntem foarte atinși de aceasta – este superficialitatea. Vrem să facem de toate, improvizăm, avem multe inițiative, suntem capabili să deschidem multe proiecte, dar nu prea reușim să le ducem la îndeplinire așa cum se cuvine și nici să ne respectăm angajamentele.
Cred că virtutea cea mai importantă pe care ar trebui să ne-o asumăm este adevărul. Ar trebui să trăim în adevăr, să evităm să ne mințim pe noi înșine și să evităm superficialitatea și lucrurile făcute pe jumătate.
Trebuie să știm că Dumnezeu este adevărul, iar minciuna sau formele de adevăr spus sau asumat pe jumătate sunt, de fapt, lucrarea celui potrivnic. Adevărul și respectul pentru cuvântul dat sunt virtuțile care ne pot ajuta să ne redescoperim în frumusețea cea dintâi.
Părinte Patriciu, vă mulțumim pentru sufletul deschis și pentru cuvintele ziditoare. Să ne rugăm să ducă Bunul Dumnezeu aceste cuvinte la inima oamenilor.
Așa să fie. Să mă pomeniți în rugăciune și pe mine. Să ne aibă Dumnezeu în lucrarea Lui!