Încă din Antichitate era cunoscută puterea extraordinară a muzicii asupra psihicului, fapt confirmat și de Sfinții Părinți ai Bisericii. Muzica poate avea efecte benefice, dar și nocive, de cele mai multe ori insesizabile pe moment. Sub aparența unei melodii plăcute, energizante sau relaxante, pot fi induse tulburări psihice sau gânduri și stări nefirești, alterând armonia sufletească, asemănător mâncării fast-food sau băuturilor carbogazoase care, deși par plăcute la gust, pot îmbolnăvi grav trupul. Studii științifice recente dovedesc acest fapt, cum ar fi, de pildă, alterarea activității cerebrale în urma audiției unor bătăi de tobă cu frecvență ridicată.
Muzica ce se vinde astăzi provine, în cea mai mare parte, din muzica afro-americană, izvorâtă la rândul ei îndeosebi din muzica ritualică africană. În toate timpurile și locurile, păgânismul se identifică, de regulă, prin trei componente de bază: 1. dansul sălbatic, pe muzici sacadate de bătaia tobelor – cu pretins rol cathartic, de „purificare”; 2. consumul de halucinogene – cu rol de „iluminare” spirituală; 3. desfrâu sub diferite forme, uniri așa-zis mistice ale oficianților, culminând cu căderi în transă sau posesia de către diverse spirite. Acestea constituie cele trei etape de bază ale „evoluției” spirituale în practicile păgâne, în general. Surprinzător, la prima vedere, ele par similare celor trei etape ale urcușului duhovnicesc în sens creștin: purificarea, iluminarea și îndumnezeirea (unirea cu Dumnezeu). Numai că, în creștinism, purificarea înseamnă despătimire, curățirea de păcate și patimi, iar nu înfierbântarea nebunească la joc, iluminarea înseamnă dobândirea înțelepciunii, iar nu alterarea percepției senzoriale, iar unirea cu Dumnezeu presupune dragostea față de El și de oameni, iar nu simpla plăcere copulativă.
Să se fi inspirat Sfinții Părinți din practicile păgâne, dat fiind faptul că acestea sunt mult anterioare creștinismului? Din păcate, mulți „intelectuali” nu s-au rușinat să afirme aceasta, dovedind o desăvârșită lipsă de înțelegere duhovnicească. Explicația, însă, este simplă și fără echivoc pentru cineva familiarizat cât de cât cu teologia creștină: dacă știm că există Dumnezeu, atunci știm că există și diavol. Acesta, nefiind capabil să creeze ceva (pentru că actul creației presupune un scop bun), doar schimonosește, maimuțărind, lucrarea dumnezeiască. Astfel, cunoscând din vechime acest proces al despătimirii și al sfințirii omului, îl interpretează diabolic, inversându-l, având ca rezultat final nu Viața veșnică și unirea cu Hristos, ci moartea sufletească și posedarea demonică.
Aceasta este cheia prin care pot fi complet disociate religiile păgâne de dreapta credință, atât creștină, cât și ante-creștină. Iată ce au în comun idolatria babiloniană, șamanismul, practicile hinduse, misterele inițiatice grecești, cultele primitive africane etc. Desigur, în formele restrânse ale cultului păgân, această triadă poate fi incompletă, dar rezultatul final este, de regulă, același: posesia oficiantului de către tot felul de „spirite”.
Mai există o formă de păgânism, camuflat în mișcare spirituală modernă, prin care se realizează o unificare a vechilor culte păgâne, denumită neo-păgânism sau păgânism modern. Rădăcinile lui încep în Bizanț, cu puțin înainte de căderea Constantinopolului, prin scrierile unor filosofi greci, precum Gemistos Plethon, care promovau renașterea vechii culturi grecești și înlocuirea creștinismului cu vechiul panteon greco-roman. Ideile lor au avut un ecou puternic în Apus printre gânditorii decepționați de teologia scolastică, ce pretindea explicarea rațională a tainelor dumnezeiești. Tocmai această căutare mistică a dus la devierea gândirii teologice către „misterele” religiilor antice, dând naștere curentului umanist și așa-zisei Renașteri, în fapt o renaștere a păgânismului sub toate aspectele lui cultural-artistice. Omul, cu patimile și slăbiciunile lui, a devenit centru al lumii și al preocupărilor, concepția hristocentrică fiind înlocuită treptat cu antropocentrismul păgân.
„Umanismul” și-a arătat adevărata față odată cu reapariția sclaviei. Între secolele XVI și XIX, milioane de africani au fost răpiți și exploatați inuman, mai cu seamă în cele două Americi. Cultura tribală, pe care au adus-o cu ei, îndeosebi muzica, avea să constituie factorul decisiv al unei păgânizări la nivel de mase a civilizației creștine. În New Orleans, Louisiana, există un loc socotit până astăzi leagănul muzicii afro-americane – Congo Square. Era cel mai important loc de întâlnire al populației de culoare, unde aveau loc diverse ritualuri, manifestate îndeosebi prin muzică și dans, care culminau adeseori prin posesii de tot felul. Datorită faptului că manifestările cultice păgâne erau interzise, populația de culoare s-a creștinat parțial, de voie și de nevoie, mascând sub aparență creștină multe dintre vechile ritualuri și, îndeosebi, cântarea. Ritmurile sălbatice s-au amestecat cu melodii provenite din muzica europeană, apărând manifestări muzicale numite azi jazz, blues, gospel, swing, rock 'n' roll. Tot urmașii sclavilor convertiți au pus bazele mișcării penticostale, singura sectă creștină neo-protestantă care practică posesia.
Aceste cântări, caracterizate prin ritmuri sacadate, percuție violentă, prin motive melodice obsesiv repetate, utilizând cu precădere intervale disonante, scări muzicale incomplete și alterate, au dus la apariția unei adevărate revoluții muzicale, începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea. Acest fapt a contribuit decisiv la declanșarea unei alte revoluții, culturală și spirituală, exportată apoi în toată lumea, cunoscută generic sub numele de contra-cultură (counter-culture), definită și ca neo-păgânism, de factură, evident, anti-creștină. Acesta prezintă toate caracteristicile vechiului păgânism: dansuri nebunești, droguri, practici sexuale iraționale. Posesia de către diverse spirite este frecvent întâlnită printre muzicienii „oficianți” ai acestor manifestări muzicale, fiind deseori mărturisită public. Din păcate, nu se poate vorbi de o muzică bună, specifică anilor ’60, ’70, de pildă. La o simplă cercetare se poate vedea că, aproape fără excepție, formațiile și artiștii de renume, începând cu Beatles și Rolling Stones, au fost implicați în consumul narcoticelor, au îndemnat la desfrâu prin cântecele lor, au avut preocupări mistice păgâne și declarații anticreștine, muzica lor ducând la rătăcirea spirituală (adeseori chiar alienare mintală) a generații întregi de tineri, până în prezent.
Caracterul demonic al muzicii counter-culture se distinge mai limpede în producțiile recente ale show bizz-ului. De câțiva ani, marile evenimente din industria muzicală promovează pe față manifestări explicit satanice, întrecând în grozăvie chiar și vechile ritualuri păgâne. Tragedia cea mare este că la ele participă mulți creștini care nu înțeleg sau nu vor să înțeleagă ce fel de versuri au acele cântece. Prin cuvânt, omul se leapădă de Satana și tot prin cuvânt se leapădă și de Hristos, alegând, fie și inconștient, moartea sufletească. Poate nu întâmplător, ultima mare compoziție a lui George Enescu – care a apucat să vadă începuturile acestei revoluții muzicale – este poemul Vox Maris, în care este descrisă drama unui tânăr pescar, vrăjit de cântecul unei sirene. Ieșind în căutarea ei, în pofida sfaturilor celor apropiați, își găsește sfârșitul în marea învolburată.
Muzica clasică, deși nu toată, sau muzica folclorică românească autentică pot constitui bune alternative la muzica comercială. Dar muzica ideală pentru urcușul duhovnicesc al creștinului este psalmodia.