Astăzi e sâmbăta din ajunul Floriilor. Ca în fiecare an, facem pomenire pentru mamaia Florica, căci mâine ar fi fost ziua ei. Tanti Rodica, sora mamei, a făcut de cu seară coliva și azi s-a dus cu ea la biserică, să o citească părintele. Apoi a venit la noi acasă și, împreună cu mama și tanti Frusinica, cea mai mică soră a lor, au început să împartă prin vecini pachețelele pregătite.
Copil fiind, observam toate acestea și mă întrebam de ce nu face mama coliva și de ce nu se duce mama cu ea la biserică. După încheierea acestui ritual, plecam toți spre cimitir, având cu noi altă împărțeală. Acolo se căuta un preot care să citească rugăciuni la mormânt. Tanti Rodica plângea de fiecare dată. Iar eu nu lipseam în niciun an, pentru că trebuia să mănânc colivă la măsuța de lângă mormântul bunicii. Mâncam, ca și cum aș fi fost împreună cu mamaia.
Astăzi, când au trecut mai bine de două decenii de când s-au întâmplat acestea, mă podidesc lacrimile în timp ce scriu aceste rânduri. Pe mamaia Florica nu am cunoscut-o niciodată, nu am nicio amintire cu ea, dar încă de când eram copil, pe ea am iubit-o cel mai mult dintre toți bunicii. Mă întrebam adeseori cum se poate întâmpla așa ceva, dar nu insistam atunci în a găsi răspunsul la această nedumerire.
Bunica a murit când eu aveam un an și trei luni. Am crescut privind tabloul ei care străjuia în casa bunicilor și te întâmpina chiar de la intrare. Era același tablou pe care l-au folosit și la înmormântare.
Tata povestea despre mamaia, soacra lui, numai lucruri bune. De obicei, mai există disensiuni între ginere și socri, dar pe tata l-am auzit vorbind întotdeauna numai de bine despre mamaia. Îmi spunea mereu că era o femeie cu foarte multă cumințenie și discreție, care iubea și ajuta necondiționat.
După nașterea mea, mama s-a întors la serviciu destul de repede, iar eu rămâneam cu bunica. Într-o zi, mama mi-a mărturisit, cu o ușoară tristețe, că se necăjea pentru că ajunsesem să îi spun bunicii „mamă”, din moment ce stăteam atât de mult cu ea.
Bunica se simțea rău mai demult; o durea mereu spatele. Parcă Dumnezeu a ținut ascunsă boala ei… La scurt timp după nașterea mea, bunica a aflat că are cancer la plămâni, în ultimul stadiu, și că nimic nu se mai poate face din punct de vedere medical. Pe patul de moarte fiind, se ruga să mai trăiască „măcar să îl văd pe Alexandru la școală”. Spre mângâiere, Dumnezeu i-a arătat că voi ajunge să merg la școală. Căci într-o zi, pe când afară ploua, am ieșit desculț din casa părintească, am mers pe prispă până la casa bunicilor, am luat o carte în mâini și, stând lângă patul bunicii, mă făceam că îi citesc din ea, gângurind în limba mea.
Din aceste relatări ale părinților, să fi răsărit dragostea pentru mamaia Florica? Nu, ci acestea doar au întărit-o. Atunci, cum de o iubeam pe bunica, pe care nu o cunoscusem, mai mult decât pe bunicii pe care îi aveam încă lângă mine la acea vreme? Dragostea mea a fost răspunsul firesc al unui suflet curat de copil la dragostea pe care bunica a purtat-o pentru mine.
Pentru că, așa cum am aflat mai târziu, până a vrea să mă vadă la școală, bunica a vrut cu tot dinadinsul ca eu să mă nasc. Când medicii îi spuneau mamei că nu ar trebui să mai aibă copii, bunica îi spunea că o va ajuta ea să crească pruncul. Nu am îndrăznit niciodată să o întreb pe mama dacă ar fi făcut avort, dar știu că bunica m-a iubit încă dinainte de a mă naște.