Alexandru Tudor, arbitrul român cu cele mai multe meciuri din Liga I, arbitru FIFA în 2001–2016, explică fundamentele performanțelor sale și, mai ales, ale onestității în sport și verticalității în viață.
Regăsiți în copilăria și în adolescența dumneavoastră principiile după care vă ghidați la maturitate?
Da. Am fost crescut de un bunic născut la Sucevița, militar de carieră, care mi-a imprimat niște principii de disciplină și de ordine foarte clare. Regăsesc principiile respective în fiecare lucru pe care îl fac bun. Știu că el a învățat toate treburile astea și din familie, o familie săracă dintr-o comună din nordul Moldovei, și a întărit aceste principii în pregătirea lui din armată. Lucrurile astea mi-au adus o anumită eficiență în abordarea tuturor lucrurilor pe care le-am făcut în viață. Simt că fără ordine – ordinea e de la Dumnezeu – nu poți face nimic cu adevărat bun.
Cum vedeți echilibrul între responsabilitatea față de trup, ca templu al Duhului Sfânt, față de sănătatea trupului în general, și ușurința cu care trupul este idolatrizat: frumusețea, suplețea, puterea prin care de multe ori trupul e folosit pentru slava deșartă și pentru cucerirea sau dominarea altora?
Cred că în toate lucrurile pe care noi le trăim și le lucrăm trebuie avute în vedere niște reguli. Din experiența de viață de până acum am sesizat că toate aceste reguli le găsesc la Sfinții Părinți. Nicio exagerare nu este folositoare. A te folosi de trup este o chestiune naturală, pentru asta a fost dat de Dumnezeu, ca să folosească minții și sufletului. Dacă noi îl punem în postul de stăpân, de idol, de a fi cel mai important, atunci pierdem esența. Eu cred că sportul te poate aduce la înțelegerea că sufletul și inima sunt esența. Iată, la Campionatul European de Fotbal 2024, din Germania, în primul meci al echipei Românei, a învins echipa Ucrainei cu 3-0. Nu va rămâne pe veci rezultatul, dar cel mai important lucru au fost bucuria sufletească a românilor care au participat vizual la joc, lacrimile lor, adică ceea ce a marcat sufletul. Și atunci, nu pot să mai mă apropii de idolii aceștia falși: să fiu foarte puternic sau foarte frumos fizic. Acestea sunt niște chestiuni, n-aș spune infantile, dar nu foarte profunde.
Cum abordați față de copii și adolescenți practicarea sportului ca exercițiu personal? Îi îndemnați? Îi sprijiniți? Credeți că e necesar?
Datorită faptului că trăim niște vremuri în care adolescenții au nevoie de traiectorie, de îndrumare foarte mult, îi îndemn să se autodisciplineze sau să dobândească ajutorul unui profesionist, în sensul în care, făcând sport, îți întărești voința. Întărindu-ți voința, poți lucra și cu trupul tău, poți lucra și cu mintea ta, poți lucra și pune în valoare și sufletul tău. Trebuie descoperite capacitățile pe care noi le avem. Tinerii nu pot face asta de unii singuri decât în cazuri de excepție. Și atunci trebuie îndrumați. Asta e datoria noastră, a maturilor. Ne plângem că ei fac una sau alta, dar responsabilii sunt cei maturi, care știu ce ar trebui să facă cei tineri și au datoria să îi ajute, să îi îndrepte, să îi așeze pe un făgaș corect.
Cum ar putea un adolescent să evite să transforme marii sportivi în idoli? Mai ales că în adolescență nu ai capacitatea să vezi dincolo de imaginea publică, ce face o anumită persoană în spațiul ei privat.
Cred că asta se și încearcă cu marii sportivi, să îi transforme în idoli. Dar nu îi vor privi așa dacă au o îndrumare duhovnicească, dacă au pe cineva în familie care este în stare să îi ajute să înțeleagă lucrurile acestea, nu dintr-o dată. Și eu mă uitam la acești idoli ca la ceva extraordinar de mare, în copilărie, în adolescență, chiar și în tinerețe. De aceea, lucrurile trebuie construite treptat. Dumnezeu îngăduie această maturizare, Dumnezeu îngăduie ca acești copii să fie crescuți treptat, ca în orice proces de maturizare. Dar noi avem datoria să le spunem că sunt idoli și că pot greși atașându-se de ei în acest mod. Nu știu cât vom reuși să îi facem să conștientizeze aceasta la adolescență. Trebuie să încercăm și, cu ajutorul Dumnezeu, se poate.
Ați vorbit despre capacitatea sportului de a întări voința. Credeți că sunt și alte virtuți ale omul lăuntric care pot beneficia de sport?
Eu cred că Dumnezeu te poate crește, pe baza talanților pe care îi ai, prin orice metodă, chiar și prin cădere. În sport, cu siguranță poți dezvolta mult mai multe dintre capacitățile sau potențele pe care Dumnezeu ți le-a dat. Spre exemplu, altruismul îl poți dezvolta foarte mult într-un sport de echipă. Capacitatea de concentrare de care ai nevoie în orice faci, că e muncă sau ceva în slujba lui Dumnezeu. Sunt foarte multe virtuți ce pot fi crescute în sport. Nici nu știu dacă lista e limitativă. Cred că orice poate fi crescut. Dumnezeu are capacități pe care eu nici măcar nu le bănui. Și atunci, nu pot să spun că e ceva ce nu poate fi dezvoltat.
Puteți să ne dați un exemplu concret din istoria sportului prin care putem învăța un lucru folositor pentru viața duhovnicească?
Îmi vine în minte exemplul celui mai mare rezultat al echipei naționale a României de fotbal, din anul 1994, când antrenorul echipei naționale de atunci a avut sprijin de la Dumnezeu, prin intermediul soției sale și al duhovnicului, și a avut cele mai importante rezultate din istoria fotbalului românesc. A ajuns până aproape de locul cinci din lume datorită faptului că a avut acest sprijin. Sunt multe situațiile de sprijin ale momentului respectiv, dar eu vă amintesc doar două. Cu două zile înainte de jocul cu Argentina, cel mai important jucător al lor, Maradona, a fost suspendat. Apoi, la conferința de presă de după acel meci, domnul Anghel Iordănescu a fost întrebat care este secretul acestei echipe. Și atunci el a spus: secretul acestor rezultate, secretul acestei echipe, este rugăciunea părintelui Ilarion Argatu. O femeie bătrână s-a dus la părintele Ilarion Argatu și i-a spus: „Părinte, știți, v-a dat la televizor”. „Pe mine?” „Da, uite, antrenorul echipei naționale a spus treaba asta”. „I-am spus să nu spună. Va pierde”. Deci lucrurile sunt foarte clare pentru mine. Și cred că oricine știe istoria respectivă și detaliile acestea își dă seama că Dumnezeu intervine atunci când este chemat.
Eu, personal, am nenumărate experiențe în sensul acesta, pe care nu aș vrea să le detaliez în mod special. Dar sunt convins că, atunci când Dumnezeu este solicitat în mod direct sau prin sfinții Săi, El acționează. Am văzut asta, sunt convins de asta, am trăit asta.
În ce măsură credeți că sufletul poate să rămână într-o așezare bună practicând artele marțiale ca sport?
Trebuie să spunem lucrurilor pe nume. Acestea țin de templele idolești estice, din Orient, și au duhuri de acolo. Duhurile acestea nu sunt duhuri de la Dumnezeu. Cunosc oameni care, ajungând la Sfânta Spovedanie, au mărturisit că se simt în continuare influențați de puterea acelor duhuri și că suferă pentru asta, așa încât nu recomand nici unui copil, nici unui tânăr practicarea artelor marțiale. Marțial înseamnă războinic. Războinic nu este Duhul lui Dumnezeu. Singurele pe care poți să le războiești sunt duhurile cele necurate, prin rugăciune.
În generațiile millennials și alfa există o mai mare înclinație către a defini adevărul și binele ținând foarte mult cont de simțirea și emoțiile personale. Cum credeți că pot fi echilibrate acestea, având în vedere faptul că omul, pentru a trăi în armonie cu ceilalți, trebuie să țină cont și de ceilalți, nu doar de el?
Ca să ajungem la lucrurile de calitate, trebuie să mergem la reperele perene, la ceea ce a fost întotdeauna. Atunci când Pilat a întrebat „Ce este adevărul?”, întrebarea care ar fi avut un răspunsul corect ar fi fost „Cine este Adevărul?”, cu „A” mare. E nevoie să căutăm repere puternice, curate, care să ne sprijine întreaga viață, și să nu căutăm doar la noi, pentru că asta ne duce către egoism, către a ne raporta doar la noi, la simțirile noastre care nu sunt întotdeauna adevărul. Realitatea adevărată o găsim raportându-ne la regulile pe care se bazează Ortodoxia dintotdeauna. Dacă vrem să avem cu adevărat sprijin, trebuie să căutăm acolo unde trebuie: la Hristos. Putem face asta cu toții? Dacă vom face așa, vom ajunge să înțelegem exact pe unde să o luăm. Dacă ne raportăm la chestiuni false, așezate doar ca să fie frumoase sau să păcălească – lucruri pe care le vedem foarte des în ziua de astăzi – ne vom păcăli. Ce vrem? Să ne luăm doar după noi sau să avem determinare în a căuta ceea ce este bun? Toți avem acest extraordinar instrument al discernământului, simțim ceea ce este bun. Să nu ne lăsăm păcăliți, ci să mergem cu hotărâre către ceea ce simțim cu adevărat, în profunzime, în inimă, că este bun.
În meseria pe care ați practicat-o, arbitrajul, ați cerut ajutorul lui Dumnezeu pentru a soluționa corect situațiile care pot apărea, uneori foarte dificile și care au un impact foarte mare?
Da. Am primit la un moment dat două răspunsuri de la un părinte harismatic. Pur și simplu le-am simțit ca venind de la Dumnezeu în mod direct. Am fost chiar șocat de modalitatea în care au apărut răspunsurile în fața mea. Eram trei arbitri, în noapte, în fața unui monah din Sfântul Munte, pe care l-am întrebat: „Noi, arbitrii, ce trebuie să facem?”. Și mi-a răspuns în felul acesta – de fapt, Dumnezeu a răspuns prin gura lui –: „Dumneata știi ce înseamnă Liturghie? De la laos – popor, și ergon – lucru, muncă. Înseamnă slujbă de obște, muncă socială. Ce fac eu în Altar, faci dumneata pe teren. Ai datoria să te pregătești ca un preot, să te spovedești, să te împărtășești la fiecare joc pentru a duce Duhul lui Dumnezeu acolo. Să te rogi pentru jucători, pentru spectatori, pentru colegi, pentru antrenori, pentru toată lumea care participă”. În momentul acela am rămas trăznit. Dar mi-am dat seama că acesta-i adevărul. Iar mai târziu, după un an sau doi de zile, când am avut nevoie de clarificări, l-am întrebat: „Părinte, dar explicați-mi, iertați-mă, sunt situații foarte dificile pe care nu reușesc să le văd perfect sau sunt extrem de interpretabile”. „Cereți asistența Duhului Sfânt. Spuneți rugăciunea Împărate Ceresc, ca să vă lumineze Dumnezeu în momentele respective”. Pentru mine, acestea sunt răspunsuri dumnezeiești.
Cum se clădește o echipă, nu neapărat o echipă de sport, căci toți am vrea să fim în echipe bune?
Principiile le găsim acolo unde v-am spus. Dacă avem nevoie de reguli, le căutăm în Ortodoxie. Dacă avem nevoie să facem o echipă, echipa respectivă trebuie să o facem cu inima. Oamenii cu care lucrăm, oamenii cu care vrem să fim împreună trebuie să consoneze. Trebuie să aibă aceeași undă în inimă sau măcar să fie în apropiere. „Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești”.
Cum ați văzut viața de familie înainte de a vă căsători?
Prin exemplul foarte puternic al bunicilor, care aveau o trăinicie, o statornicie, o hotărâre extraordinară. Și părinții tatălui meu, și părinții mamei mele erau niște oameni foarte hotărâți, ancorați în principiile vechi. Oameni crescuți la Sucevița sau în Munții Apuseni. Oameni cu principiile în sânge. Pentru ei, lucrurile trebuiau făcute clar, bine, hotărât, curat. Și asta nu o trăiau în vorbă, ci o exercitau în tot ceea ce făceau. Lucrurile acestea sunt cele pe care eu le văd ca esențiale în familie. Astăzi ni se propovăduiesc lucruri false. Iar noi suntem uneori bulversați, văzând ideile respective, dar simțim care sunt lucrurile adevărate, de valoare, dacă le cercetăm, dacă ne punem discernământul la lucru.
Ce vi se pare cel mai dificil în viața concretă de familie ca să meargă cu bine mai departe?
În viața concretă de familie cel mai greu lucru este să te smerești – ca în orice alt lucru, ca în oricare altă parte a vieții. Dar, dacă reușești, faci ceea ce Hristos îți cere. Și atunci apare pacea în familie. Și vin toate celelalte rezultate bune.
Care sunt beneficiile pe care le aduce familia și care nu se regăsesc în relațiile care nu devin familie și nu se căsătoresc ani de zile, deși trăiesc împreună?
Cine vrea lucruri superficiale se înșală pe sine. Este ca și cum eu, care am un salariu mic, mi-aș cumpăra un Lamborghini. Nu sunt în stare să-i umplu rezervorul, pentru că el consumă foarte mult. Nu sunt în stare să îl prețuiesc cu adevărat. De fapt, ce este? O înșelătorie. Ce folos îmi aduce faptul că eu îi ispitesc pe cei din jurul meu, făcându-i să fie invidioși? Ce folos îmi aduc mie, dându-mă mai mare decât sunt? Care este folosul înșelăciunii? Pe termen scurt, pare să fie dulce. Pe termen lung, aduce o amăreală, ție și celorlalți. Și atunci, trebuie să revin la principii, la regulile corecte. În momentul în care realizez care este traiectul corect, îmi reconfigurez traseul și revin la valorile obișnuite, autentice, puternice. Mă reașez cu picioarele pe pământ.
Vedeți o specificitate a bărbatului, respectiv a femeii, unul față de altul și față de copii? Adică niște vocații generale, căci nu sunt toți bărbații sau toate femeile la fel.
Este evident că bărbatul are niște virtuți și femeia are alte virtuți. Încă din Scriptură citim lucrurile acestea. Dacă vrem să le înțelegem și să le aplicăm, atunci bucuria care va veni în inima noastră va fi mare. Fiecare trebuie să-și facă partea lui. Dacă eu încerc să fac partea pentru care nu am fost pregătit, atunci lucrurile nu pot fi făcute bine. E ca și cum m-aș apuca de o meserie pe care nu o cunosc. Mai mult, când Dumnezeu a dat talentul respectiv celuilalt, eu nu o să îl fac atât de bine precum celălalt. De exemplu, femeii i-a dat dragoste; cum pot eu, bărbat, să nasc un copil, să-l cresc în primele etape ale vieții lui, când eu nu am talentul respectiv? Cum poate o femeie să conducă, atunci când ea nu este dăruită pentru asta? Ea este dăruită pentru sensibilitate, pentru dragoste, pentru familie, pentru lucruri stabile, nu pentru luptă.
Lucrurile sunt foarte clar determinate pentru fiecare dintre noi, cu specificul fiecărei persoane în parte. Dar trebuie să vedem realitățile. A da la o parte minciuna este un semn de maturitate. Nu putem să ne mințim și să spunem că e bine să facă bărbatul ce trebuie să facă femeia sau că așa e modern. Modernitatea, în această accepțiune, pentru mine este un eufemism al falsului. Eu nu caut modernitatea, ci caut lucrurile de calitate. Simt că acelea mă împlinesc. Simt că acelea îmi dau odihnă sufletească. Tihnă. Dar cine mai vorbește de aceste principii în afară de Biserică, în afară de cei care vor să trăiască cu adevărat, cu sufletul împlinit, cu pace, în Biserică, în Ortodoxie, întru Hristos.
Cum Îl priviți pe Mântuitorul Iisus Hristos? Pe Maica Domnului?
Este foarte grea întrebarea. La un moment dat, un preot care a mers în Sfântul Munte, după niște experiențe extrem de puternice și de dure acolo, când s-a întors la parohia lui, s-a așezat pe solee, duminica, înainte de slujbă, și a spus așa: „Vă rog să mă iertați, eu nu am știut cine este Dumnezeu înainte să ajung în Sfântul Munte”. Așa spun și eu: eu nu am știut cine este Maica Domnului înainte să ajung în Sfântul Munte. Pentru mine, Maica Domnului este dincolo de cuvinte.
Iar despre Domnul Hristos, nu cred că există cineva care poate să-L definească în toate atributele Lui. Dumnezeu este de necuprins. Eu nu pot să-L cuprind în cuvinte.
Care sunt sfinții de care vă simțiți mai apropiat?
Da. Acum îmi vin două exemple în minte. Este vorba despre Sfântul Mina, care a făcut nenumărate lucruri pentru mine și care este întotdeauna cu mine. Chiar sunt atașat de biserica cu hramul Sfântului Mina din București. Și Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, pe a cărui icoană e scris așa: „O, om! Ce mari răspunderi ai/ De tot ce faci pe lume,/ De pilda ce la lume dai,/ Că ea mereu spre iad sau rai,/ Pe mulți o să-i îndrume”.
Ce sfaturi ați da unui adolescent, unei adolescente despre viață, familie, profesie?
Trecând prin această fază a vieții, am învățat că cel mai important lucru pentru adolescenți este să mă rog eu pentru ei. Dacă ei îmi vor cere să le dau un sfat, atunci îl vor și primi în sufletul lor. Dacă vor veni să se apropie să ceară acest sfat, eu le voi spune un singur lucru: Căutați pe Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă.
Ați văzut sportivi talentați ratându-și potențialul? Ce a dus la aceasta?
Am văzut și cred că lipsa asumării mature a dus la aceasta. Adică n-au avut lângă ei un pedagog, n-au avut lângă ei un părinte duhovnicesc, n-au avut lângă ei un om matur care să le arate care este traiectoria corectă. N-au avut, poate, principii în educația lor, principii adevărate.
Ați văzut sportivi care au avut mai puțin talent, dar au reușit mai mult decât alții cu mai mult talent? Și cum au reușit aceasta?
În general, talent există în toți, mai mult sau mai puțin. Dar, de reușit, reușesc aceia care pun toată puterea lor, sufletească, mentală, fizică, în slujba obiectivului. Adică jertfesc. Oferă. Luptă. Muncesc cu adevărat.
Din sportul național sau internațional, vă vine în minte vreun exemplu de sportiv a cărui atitudine, într-un moment concret, ați apreciat-o în mod deosebit și ați considerat-o exemplară?
Da, au fost lucruri care m-au șocat. Spre exemplu, reamintirea principiilor în vâltoarea luptei. Odată, am arbitrat echipa națională a Franței, care era campioană mondială. La un moment dat, Zinedine Zidane, care era o mare vedetă, mi-a solicitat să-i acord un fault, la care n-am răspuns. Apoi, m-a prins într-un triunghi cu căpitanul echipei, Marcel Desailly – „The Rock” (Stânca), și i-a spus căpitanului: „Spune-i să-mi dea fault!” Iar căpitanul, care a demonstrat că are educație, putere, statut, tot ceea ce-i trebuia ca să conducă, să fie deasupra lui, deși acela era vedeta echipei, a spus așa: „Ai dreptate. Eu sunt căpitanul, el este arbitru, tu ești jucătorul. Du-te, joacă și marchează!” Adică l-a pus la punct. I-a arătat care-i traiectoria corectă, cu mare acuratețe și mare putere. Și imediat s-a schimbat scorul, s-a făcut 4-0 prin acțiunea lui.
În SUA, sunt sportivi care se manifestă public foarte ferm în probleme importante de credință, fără să se teamă de pierderea unor fani care sunt de altă părere. De exemplu, Tim Teabow, jucător de fotbal american, a făcut un clip pro-viață ce a fost difuzat în pauza de la Superbowl 2010, cel mai urmărit eveniment sportiv de la ei. Și la noi în țară sunt sportivi, antrenori și manageri etc. din sport care au astfel de convingeri. Ce credeți că le lipsește de nu își fac publice convingerile de viață?
Educația mărturisirii. Dacă noi am lua exemplele sfinților, dacă am trăi cu adevărat dragostea pentru Sfântul Gheorghe sau pentru Sfântul Dimitrie sau pentru Sfinții Mucenici sau pentru Sfinții Mărturisitori, ai noștri, adică Ortodocși, atunci am face ca ei. Pentru că, de fapt, asta ne arată ei: așa trebuie să vă trăiți viața, mărturisind. Mărturisind adevărul. Trebuie o anumită educație, o anumită fibră sufletească, o anumită tărie, să spui ce este corect.
La școala la care eu lucrez împreună cu tinerii, ei dau mâna, dar rar se uită în ochii tăi. Dau mâna, dar rar strâng mâna. Dau mâna, dar nu comunică cu tine. Comuniunea este un lucru pe care ei îl învață mai puțin. Și atunci, eu le spun: „Dacă vrei să dai mâna cu mine, trebuie să te uiți la mine!”. Și le rețin mâna. Dacă vrei să dai mâna și să arăți cine ești, strânge-mi mâna. Dacă vrei să te comunici pe tine, începi prin această strângere de mână. De ce? Pentru că trebuie să vezi cu cine vorbești. Pentru că trebuie să arăți prin privire cine ești. Lucrurile acestea trebuie exercitate. Trebuie făcut exercițiul ca să le crești, ca să te comunici pe tine, ca să mărturisești. Și personal, și în public.
Lumea sportului este marcată de considerarea relației intime ca o plăcere de dorit care nu e legată de familie sau de copii. Credeți că e posibil să se schimbe această atitudine în viitor?
Lumea sportului ține de lumea idolilor. Este circul din lumea antică. Dați-le circ și pâine și stăpâniți noroadele. Dacă vrem să fim cu adevărat puternici, sufletește, mental, odihniți, atunci să ne ocupăm de lucruri reale, de viață curată. E greu să-i spui unui copil să nu se uite la sport, dar trebuie să-i arăți care sunt înșelăciunile, pentru că el nu are discernământul de a le vedea, așa cum le vede un adult. Noi am trecut prin ele, înțelegem ceva mai mult decât ei, înțelegem mai puțin decât bătrânii, decât înțelepții, decât sfinții, și atunci trebuie să-i punem pe o traiectorie corectă. Poate reușim chiar să-i ducem către Sfântul Apostol Pavel, care vorbește în mod explicit despre lucrurile acestea și vorbește din inspirație dumnezeiască. Dacă îi apropiem de adevăr, facem ceea ce este bun. Nu spun că vom reuși cu toții, dar datoria mea este să fac ce este în dreptul meu.
Cum poate un sportiv să păstreze dragostea de semeni, având în vedere că în sport se confruntă cu alți semeni?
Un sportiv care are principii adevărate, sădite în familie, sădite de duhovnic, sădite în Biserică, în Ortodoxie, poate să trăiască dragostea, poate să trăiască altruismul, poate să trăiască cu adevărat și acolo, chiar dacă nu deplin. Eu i-am spus băiatului meu: aș prefera, dacă ai ajunge în finala Champions League, să dai trei pase de gol, nu trei goluri, ca să fii altruist, să arăți că ești om și să faci bucurie celorlalți.
Un gând de final?
Plinirea tuturor bunătăților, Tu ești Hristoase, Dumnezeul nostru, umple de bucurie și de veselie sufletele noastre și ne izbăvește ca un bun și milostiv și de oameni iubitor! Amin.