Era în vara unuia dintre anii ’80. Pe atunci lucram la un birou din cadrul portului Constanța, iar șeful meu era un om foarte dificil, cu un comportament cumplit de urât față de subalterni. Starea de tensiune ce se acumula la serviciu îmi producea multe greutăți. M-am hotărât să vin la Mănăstirea Putna să mă rog lui Dumnezeu să mă ajute cumva să ies din această problemă care nu era deloc ușoară. Această călătorie a fost făcută în grabă, sâmbătă am plecat din Constanța, iar duminică m-am reîntors acasă.
În acea zi, când am ajuns la Mănăstirea Putna, incinta mănăstirii era plină de oameni care erau adunați în jurul Părintelui Galeriu, venit în vizită de la București. Eu nu am stat cu mulțimea de oameni, ci m-am retras spre partea de incintă unde sunt chiliile părinților. Acolo era un părinte care stătea de vorbă cu o maică. Văzându-mă, m-a întrebat cine sunt și de unde vin. I-am spus că mă numesc Simona și vin din Constanța cu o problemă. Părintele i-a spus maicii: „Dă-i ceva să mănânce că vine de departe”. Iar mie mi-a spus: „După ce mănânci, să vii în biserică”. La masă nu am stat prea mult pentru că abia așteptam să merg în biserică să mă rog. Când am intrat în biserică, nu era nimeni altcineva decât părintele care stătea mai în față, pe partea dreaptă, într-o strană, iar eu m-am dus și m-am așezat în genunchi, la picioarele părintelui. Am început să îi spun necazul meu, că șeful este rău și că aș vrea să plec de la acel loc de muncă, dar nu am unde. Părintele a început să se roage pentru mine. În timp ce se ruga, stăteam cu capul aplecat, dar la un moment dat am simțit nevoia să ridic capul. Când l-am ridicat, fața lui strălucea, strălucea atât de tare de parcă L-aș fi văzut pe Dumnezeu. Foarte tare strălucea fața părintelui. Era ceva incredibil și nu îmi venea să cred că ceea ce văd este real și nici nu am putut să stau prea mult cu capul ridicat pentru că lumina de pe fața părintelui era orbitoare și am lăsat capul în jos. Plâng și acum când îmi aduc aminte de acel moment, iar bucuria pe care am trăit-o atunci este de nedescris în cuvinte. Am văzut chipul părintelui de parcă era chipul lui Dumnezeu, pentru că numai Dumnezeu poate să strălucească atât de tare, de puternic. Nu pot să uit niciodată chipul strălucitor al părintelui. Mare minune a făcut Dumnezeu cu mine! Și acum, nu îmi vine să cred cât de puternică era lumina de pe chipul lui și bucuria extraordinară simțită atunci. După ce am lăsat capul în jos, rugăciunea părintelui a mai continuat pentru puțin timp, iar la sfârșit m-a binecuvântat să pot pleca liniștită înapoi spre casă. Am mai zăbovit puțin la mănăstire și în acest răstimp am aflat că părintele respectiv era părintele Iachint Unciuleac, starețul mănăstirii.
După o zi, când m-am întors la serviciu, șeful m-a chemat și mi-a spus că nu mai lucrez pe departamentul lui. Fusesem transferată. Noul șef era un domn atât de bun, de politicos, nici nu îndrăznea să te privească direct în ochi când vorbea cu tine, un om total diferit față de primul. Când mi s-a spus că am fost transferată, am știut că este rugăciunea părintelui Iachint și mult m-am bucurat, rămânând fără cuvinte pentru că într-un timp așa de scurt problema s-a rezolvat.
Nu știam că anul acesta se împlinesc o sută de ani de la nașterea părintelui Iachint și nici de activitățile inițiate de Mănăstirea Putna. Inițial, am sunat la mănăstire pentru a-i ruga pe părinți să se roage pentru mine în problemele de sănătate pe care le am și cred că este lucrarea lui Dumnezeu pentru ca această minune să fie cunoscută de mai mulți oameni, după atâția ani, și pusă alături de alte mărturii. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi l-a pus în cale pe părintele Iachint și am nădejdea că părintele se roagă pentru mine și că îl voi reîntâlni!