Și stelele în cer de vor clipi
În urma celui ce-o pleca
O, câte mi-aș putea dori
eu ca o frunză
ca un fir de iarbă
ca… (Vasile Tărâțeanu)
„…mic, vioi, plin de neastâmpăr, debordant chiar, Vasile Tărâțeanu trăiește la Cernăuți, acolo unde dregătorii urbei ar fi vrut, vorba poetului, «să împăieze privighetoarea». Suferința celor din nordul Bucovinei este de neimaginat. Strigătul lor disperat, voința de a-și păstra identitatea, dar și nădejdea că «munții nu pot fi strămutați» (ca să-l cităm din nou pe acest sufletist fără odihnă, bun la toate) se coagulează în jurul unei speranțe, e drept, firavă, până mai ieri. În malaxoarele imperiului roșu de azi, în alte malaxoare cu fumuri imperiale, ei, bucovinenii din nordul răpit, au suferit și suferă «până peste poate», iar Vasile Tărâțeanu este omul care «apasă pe condei / ca pe trăgaci». Capabil, deci, să «înflăcăreze stindarde», să tragă «clopotul de alarmă / al conștiinței de neam»… (Adrian Dinu Rachieru, Poeți din Bucovina).
Este poate cea mai bună evocare a poetului Vasile Tărâțeanu. După 1990, când s-a deschis frontiera pe care până atunci nu aveam dreptul s-o traversăm după bunul nostru plac, Vasile Tărâțeanu, ca un veșnic pelerin prin țara dragă, a colindat-o, a cunoscut locuri și oameni dragi inimii lui. A fost o fire deschisă, incapabil să se supere pe careva sau să-i refuze rugămintea, a știut să fie prieten adevărat și la bine și la rău. Pentru a-i întregi portretul moral, voi evoca un singur episod. Când Comitetul director al Societății „Mihai Eminescu” hotărâse că trebuie să avem o publicație care să ne reprezinte, că cineva dintre noi trebuie să-și sacrifice locul de muncă și să devină redactor al acestei publicații, singurul care a acceptat să părăsească postul de redactor la Radio Ucraina Internațional – redacția în limba română – a fost Vasile Tărâțeanu. Societatea nu dispunea de fonduri financiare, trebuia să căutăm sponsori. Autoritățile refuzau să înregistreze o revistă românească având titlul „Plai românesc”, fiind suspectați de „pretenții teritoriale”. Cu greu i-am convins că „plai” este un cuvânt inofensiv. Cu acest titlu, peste care Vasile a desenat o sârmă ghimpată, revista a apărut mulți ani la rând, publicând articole din viața comunității, materiale consacrate istoriei și culturii românești, adevăruri istorice despre Bucovina. Redactorul-șef al revistei a fost dat în judecată pentru instigare la ură interetnică. În ședințele care au durat aproape un an a fost discutat mai ales un articol al lui George Munteanu despre Moldova lui Ștefan cel Mare care, vezi Doamne, a ocupat pământuri ucrainene. Am propus ca materialele cu conținut istoric să fie discutate de instituțiile de istorie din România și Ucraina, ceea ce desigur ni s-a refuzat. Judecătorii au găsit însă o altă soluție – să scoată sârma ghimpată de pe titlu. Sârma a fost scoasă, dar Vasile Tărâțeanu, principial, a refuzat să redacteze revista în continuare. Într-o nouă redacție, ziarul a dispărut treptat. Nimeni nu a mai avut curajul să continue în același stil.
Vasile Tărâțeanu a redactat alte ziare: „Arcașul”, „Curierul de Cernăuți”, a fost redactor la revista „Glasul Bucovinei”, a scris versuri cunoscute prin militantismul lor, precum „Răstignit pe două hărți”. Aici, în Cernăuți, ne lipsește Vasile, pe care îl pomenim mereu la orice manifestare. Ne lipsesc optimismul și curajul lui, firea-i glumeață și bunăvoința neprefăcută.