Sunt 30 de ani de stăreție, mai bine zis 30 de ani de continuitate în creștere pentru mănăstirea noastră. Aceasta se datorează în principal faptului că părintele Melchisedec ne-a fost stareț în tot acest răstimp și în jurul lui s-a construit, an după an, obștea noastră așa cum o vedem astăzi. Este, prin urmare, un moment de bilanț pentru întreaga mănăstire, căci noi am crescut împreună. De aceea, firesc este să ne punem întrebarea: Cum am crescut?
Este o întrebare la care nu se poate răspunde cu ușurință căci, deși mănăstirea se rânduiește asemenea unei familii, resorturile și dinamica relațiilor din interiorul ei depășesc cu mult cadrele obișnuite. Cu toate acestea, de aici este cel mai potrivit să începem orice analiză: de la stăreție! Nu este deloc relevant, și nici conform cugetării smerite, să începem analiza cu fiecare persoană în parte, căci un monah, deși este prin definiție singur (din lb.gr., monahos = singur, unul), nu crește niciodată singur. Monah înseamnă mai degrabă „unul”, de aceea doar creșterea obștii îi poate da așezarea necesară unui monah. De aceea, la acest ceas aniversar, să vorbim puțin despre stărețism, despre cum a crescut acesta în obștea noastră.
Desigur că nu putem vorbi despre stărețism fără să ne referim – direct sau indirect – la starețul mănăstirii, iar acest lucru se datorează faptului că stărețismul este în fond Taina Tatălui. Deșertarea de Sine a Fiului, golirea de slavă și jertfa Lui, sunt cuprinse toate în chenoza Tatălui. Ascultarea – care este inima stărețismului – îl va face mereu pe ucenic să privească spre starețul lui și spre primul lui cuvânt, urmărind să facă din acest cuvânt modul său de viață. Astfel, criteriul cel mai fidel după care se poate verifica starea unei obști este existența unei gândiri duhovnicești bazate pe ascultare și continuitatea între generații, sau altfel spus, existența unei logici de tip paternal-filial. Dacă ucenicul va păstra și va duce mai departe gândirea și nevoința părintelui, atunci logica Sfinților Părinți se află la loc de cinste. Dacă un stareț va face acest lucru, atunci obștea va crește frumos, fiind ca o comoară pentru întreaga Biserică, deoarece păstrează acest odor de mare preț: logica Sfinților Părinți.
Acum, privind în urmă, dar și în prezent, putem vedea cum trăiesc încă în obștea noastră, prin cuvintele și rânduiala primite de la ei, părinți ca: Înaltpreasfințitul Justinian Chira, ieroschimonahul Paisie Olaru, arhimandriții Iachint Unciuleac, Cleopa Ilie și Arsenie Papacioc. Dacă avem în obștea noastră așezată o rânduială curat monahală, bazată pe smerită cugetare și ascultare, se datorează în primul rând părintelui nostru stareț, care a știut să fie ucenicul ascultător al acestor mari părinți. Dacă în obștea noastră părinții au ajuns la cunoștința importanței ascultării și a smeritei cugetări, aceasta se datorează faptului că părintele stareț a știut și a insistat să ne transmită ceea ce și el a primit. Atât de puternică este această logică a stărețismului, încât poate ajuta o obște să crească, chiar dacă mădularele acesteia nu sunt încă pe deplin maturizate. Asta se întâmplă, cum spunea părintele Zaharia Zaharou, grație faptului că prin ascultare, ucenicul moștenește și duce mai departe viața părintelui său.
Așa și părintele stareț, s-a făcut pe sine blând ca părintele Paisie, iubitor de monahi și de monahism ca Înaltpreasfințitul Justinian, având cugetul treaz ca părintele Arsenie și duh misionar ca părintele Cleopa. Iar pe toate acestea, părintele le-a învățat stând întru ascultarea și purtarea de grijă a părintelui său, arhimandritul Iachint Unciuleac, cel care a concentrat în sine, dăruind și ucenicilor săi, ceea ce astăzi numim „duhul Putnei”.
Dumnezeu știe că nu suntem vrednici de toate acestea și că nu ne-am silit îndeajuns pentru a ajunge lângă părintele nostru, dar ca Cel care „și faptele le primește și gândul îl ține în seamă și lucrul îl prețuiește și voința o laudă” (din cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur la Paști), va primi partea ca și întregul, pocăința împreună cu recunoștința noastră.
Suntem mulțumitori că stăm în liniștea purtării de grijă a părintelui nostru și, pentru rugăciunile și îngăduința lui iubitoare, privim cu nădejde înainte. De aceea astăzi, după 30 de ani de continuitate întru „același stărețism”, noi, putnenii, putem spune că „nu suntem monahi, dar am văzut monahi; că deși nu ne simțim a fi întru totul în rânduială, totuși am văzut rânduială!”