Aflat la o vârstă la care i s-au clarificat multe lucruri, i s-au limpezit multe întrebări, a descoperit rostul multor aprecieri și ratări, artistul Horea Paștina, membru al grupului Prolog, binevoiește să ne facă unele mărturisiri. Atât în atelierul de lucru, în care se simte aerul unui început de lume, cât și în dialogurile de la Putna, cuvintele sale, izvorâte dintr-o smerită relație cu Dumnezeu, ne-au înrădăcinat mai mult în autenticul viețuirii creștine. Nu se sfiește să se considere un începător, deși în experiența sa de profesor universitar și de artist a dat curaj și direcție multor începuturi.
Cum vă raportați la tradiție?
Nu fac altceva decât să studiez, să învăț. Am îndoiala și nemulțumirea necesare pentru a nu sta pe loc și încrederea pentru a putea continua. Întotdeauna am cercetat ce au făcut înaintașii, m-au preocupat lucrurile care au o statornicie și în care, sufletește, mă regăsesc. De aceea încerc să folosesc experiența celor dinainte, fără a căuta neapărat ceva nou, ci adâncind în sens pozitiv, pe cât îmi este cu putință, ceea ce fac. Simt nevoia să merg pe terenul sigur al tradiției, să știu că în fiecare clipă calc pe ceva stabil. Aș vrea ca ceea ce fac să poată fi înțeles și de oameni cum erau părinții mei. Cei dinainte au făcut o fântână, cunoscând unde este apa. Dacă o părăsim, ea este năpădită de buruiană și căutăm apa unde nu e. Trebuie să ne străduim să păstrăm această fântână, care conține apa adevărată, în stare să ne astâmpere setea. Ea este viața noastră și, sorbind din ea, ne păstrăm și ne dezvoltăm pe noi înșine.
Numai în relație cu celălalt aflu cu adevărat despre mine, despre tine. Urmăresc ca în ceea ce fac să se vadă lucrurile pe care le văd și cu care intru în relație. Lucrarea pictorului nu este ținta, ci calea – un mijloc de a aduce laudă rânduielii vieții. Este necesară o apropiere cuviincioasă, astfel încât tu și eu, necesari unul altuia, să ne păstrăm identitatea. O apropiere îndepărtată și o depărtare apropiată. Este o apropiere care te ajută să te afli pe tine întărindu-te. Fără a privi lucrurile în mod rece, neutru, indiferent, caut să le pun pe ele în valoare. Așa mi se pare firesc: să nu fac ceva în care să vorbesc despre mine. Important este cât ești de dăruit, cât poți să te concentrezi și cât poți să înțelegi din ceea ce vezi. Și să nu vrei să fii altfel sau altceva decât ești.
Ucenicie. Suficient este ucenicului să fie ca Învățătorul. Tradiție. Statornicie și mișcare. Statornic în experiență. Mișcare în schimbarea generațiilor. Un lanț care nu se întrerupe. Ca o viață fără sfârșit. O verigă în acest lanț. Pictura – loc și cale pentru un lucrător ascultător, ucenic, zugrav cum ar spune Luchian, statornic în experiența celor dinainte, așezat în liniște, cu răbdare și dragoste, concentrat, harnic, voios, uneori trist, dar neobosit încrezător, ca în povestea cu tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, trecând peste toate obstacolele în drumul spre lumină, ferit de păreri, pentru că: plin este cerul și pământul de mărirea Ta, Doamne! Decât să stau degeaba, mai bine lucrez degeaba, spunea părintele Dumitru Stăniloae.
De ce pictați?
Desenez pentru că s-a mai desenat. Nu încerc să fac o noutate. Noutatea îmi este întărită din cuvântul părintelui Stăniloae care îmi vorbea despre persoană. Fiecare e persoană și aduce noutate. Noutatea vine din însăși așezarea ta în lucru. Nu să fii preocupat neapărat de noutate. Nu să atrag atenția asupra noutății, ci asupra faptului că trebuie să învăț și să înțeleg lucrurile acestea. Nu pot să fac un lucru decât numai învățând de la ceilalți, și nu pot să-i ocolesc pe cei de la care pot să învăț, doar de dragul de a face o noutate, de a fi diferit de celălalt. Există un mod propriu chiar și în scris, cum îți formezi scrisul chiar de la punct. Ce lucru extraordinar că totul începe de la punct! Faci un punct, tragi o linie, se formează o literă… totul e să începi și să lucrezi. Mă gândesc câtă putere are, până la urmă, punctul. Punctul de începere, punct lângă punct, e extraordinar.
Ca metanierul, boabă lângă boabă.
Da, să stai. Este o vorbă: „stai locului”. Mie îmi vine să spun „stai punctului”. Care vine din Unime-Treime, stai aici. Treimea e Unime, ține la un loc.
Cum vi se par cămășile tradiționale românești, cusute manual?
În primul rând, nu aveau la început modele florale, cum se văd acum, nu. Erau geometrie, era ca un text, între decorativ și simbolic. În plus, una era pentru femeia nemăritată, alta pentru cea măritată. Erau niște trepte. Și felul în care era pieptănătura, era o rânduială extraordinară… noi suntem niște prăpădiți pe lângă acei oameni. Iar civilizațiile acestea care au venit nu au făcut decât să distrugă. Ca dovadă, comunismul. Cum era înainte de el și cum e acum. Au distrus trepte din acestea. Omul la țară avea tradiția lui. Se spune că era o societate închisă, dar nu e așa. Funcționa extraordinar.
Mai degrabă era o unitate, decât o închidere, o unitate care mergea spre altă unitate.
Nu era închisă, dimpotrivă – că îmi aduc aminte că zicea cineva că țăranii nu sunt închiși. Nu sunt închiși, pentru că erau în legătură cu cerul. Erau închiși cei care voiau să distrugă.
Țăranii nu erau închiși. Erau într-o libertate totală, într-o relație cu Dumnezeu. Ceea ce vine acum nu vine decât să ne scufunde, căci îți rupe relația cu Dumnezeu. Exemplul acela cu Petru când a început a merge pe ape – el pierduse legătura cu Dumnezeu, de aceea se scufunda. Faptul că spunem rugăciunea inimii, rugăciunea aceasta continuă, nu te lasă să te scufunzi. Lipsit de rugăciunea aceasta te scufunzi. Cel cu rugăciunea continuă merge pe ape. Iar când pierzi legătura aceasta te scufunzi, pierzi. Vine unul și altul, iar tu deja ești scufundat și nu îți dai seama. La omul care se roagă mereu, viața lui e armonizată în legătură cu Dumnezeu. Frământarea este lipsa de legătură cu Dumnezeu. Fiecare clipă când nu e El acolo, apare frământarea.
Suntem săraci, acesta este adevărul. Aparent suntem bogați, dar în realitate suntem săraci. Ei erau săraci și, de fapt, erau bogați. De ce avem nevoie de atâtea? Ei aveau doar câteva lucruri și pe acestea le țineau. Prin fața unui astfel de om nu cred că treceai. Erai neserios. Adică așa de bine era ancorat în lucrurile lui încât lucrurile cu care am putea merge noi acum sunt niște fleacuri pe lângă un om de felul acesta.
Pe bătrânii serioși de la țară vezi că nu îi impresionezi foarte ușor.
Încă bătrânii aceștia sunt trecuți prin comunismul nostru. Dar cum or fi trecut aceia când s-a instalat comunismul? Vedeau în jurul lor cum se petreceau lucrurile. Câtă durere și suferință! Când mă gândesc la toată generația care a făcut Unirea din 1918 care a ajuns în pușcărie…
Da, dar au rezistat. Acum, dacă ar intra cineva în pușcărie pentru un act eroic, nu cred că mai rezistă.
Ei aveau deja parcursul unei vieți. Ei au dat un examen în fața acestei situații, că a venit comunismul cu îndepărtarea de credință.
Erau ancorați foarte mult în credință. Oare ce șansă au tinerii care nu au experiența unor astfel de oameni?
Păi sunt tineri care văd că vin la Biserică. Nădăjduiesc în hărnicia lor.
Dar ce i-ar prinde? Să se ancoreze și să se țină și ei de niște hățuri.
Doar a fi în Biserică, nu văd altceva. Să mergi la Liturghie. Dar nu e vorba doar de prezență; trebuie să trăiești asta. Nu este ușor. Chiar mergând la biserică, trec ani de zile până ajungi să trăiești cu adevărat taina Bisericii, faptul de a fi în Biserică. Însă trebuie să fie ca un fir de care să te ții. Nu așa, pe sărite. Ne și zice: „Eu sunt vița” (Ioan 15, 5). Trebuie să rămâi în vrejul acela. Pleci din el, te usuci. Sau: „puțină credință”, că zice: „Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar…” (Matei 17, 20). Este extraordinar, îmi pare de o frumusețe extraordinară. La fel și „turmă mică” – „Nu te teme, turmă mică” (Luca 12, 32). Cum ar fi fost să fie „turmă mare”… te cam sperie, așa. Sau „multă credință”, să ai multă credință. Dimpotrivă, zice „puțină credință”. Câtă delicatețe și frumusețe în asta! Puținul este cel ce te ține.
Puțină dospitură dospește toată frământătura.
Dacă raportezi dumnezeiescul la planul vieții tale, tu vezi puținul pe care îl percepi tu ca om. Desigur că acolo e mult, dar ție îți pare puțin. În puținul acesta pe care îl vedem noi este totul, este întregul.
Ca și în Euharistie. În fărâmitura aceea de pâine este Dumnezeu întreg.
Aceasta îți dă curaj. Este întăritor lucrul acesta. Nici nu poate fi altfel.
Cum vedeți Biserica, taina Bisericii?
Când eram copil, ne-au scos din biserică. La biserică am ajuns pe urmă, după ani de zile, mai ales după ce i-am întâlnit pe poetul Ioan Alexandru și pe părintele Stăniloae. Am stat mult pe lângă părintele. Drumul meu era acasă, la părintele și la biserică. Și mă mai vedeam cu cei din Prolog, dar eram restrâns la puțin. Mergeam în fiecare seară la părintele. Înainte, umblam peste tot pentru că îmi doream să învăț câte ceva. Pe urmă, când l-am cunoscut pe părintele, mergeam să-l ascult, să văd cum lucrează, ce face. Cât de pătruns era când vorbea sau lucra ceva! Chiar dacă se repeta, mie îmi cădea bine să mai aud încă o dată. Și la biserică auzi aceeași liturghie și mai auzi „Doamne miluiește, Doamne miluiește…”
Așezarea. Să stai locului. Ea vine prin răbdare și consecvență, prin statornicie. Cu fiecare moment care te înnoiește și se înnoiește, cred că e o taină pe care o descoperim permanent. Depinde și de trăirea omului. Doar în statornicie îl descoperi pe cel de lângă tine, nu schimbându-te de la unul la altul. Că în felul acesta tu nu ești nicăieri până la urmă. Să-ți vezi de locul tău. Asta îți dă încredere în tine și te întărește și pe tine și pe cel de lângă tine.
Adică taina Bisericii se descoperă pe măsură ce stai în ea.
Pe măsură ce stai în ea și lângă omul alături de care stai. Părintele Stăniloae spunea că fiecare fiind persoană are o mare însemnătate. Aceasta te întărește și pe tine ca om. Căci, având însemnătate, trebuie să te gândești la ea, să descoperi taina din tine. Eu văd și în privința lucrului. Lucrez, dar e tainic, mă gândesc la lucrul făcut în timpul vieții. Lucrez cu puțin și îmi este suficient cât încep lucrul și fiecare lucrare e ca un început pe care nu îl termin. În lucrul acela, atât cât e, îmi e destul și mă duce la o altă lucrare și tot așa. Mă uit acum și la lucrările acestea. Nu știu câți vor avea răbdare să privească, pentru că nu este o pictură atrăgătoare, dar sunt lucruri care nu sunt de la mine. Așezându-le una lângă alta, ele m-au dus pe mine. Descopăr că s-au petrecut lucruri care vin din întâlnirea cu anumite situații. Adică nu a fost o chestiune programată; parcă ele m-au programat pe mine, nu eu pe ele. Și se tot adaugă. Sunt lucrări pe care nu aș putea să le mai fac, ele țin de momentul respectiv, care tot vin și se adaugă. La urmă, văd că e un întreg univers pe care îl descopăr pentru că l-am făcut. Nici nu fac un comerț cu lucrările acestea. Expoziția de acum are ca titlu „Argint pe ape și aur în aer”. Sunt două tablouri cu acest nume. E o dominantă de alb, argintiu și auriu.
Vedeți tabloul cu vița… am mai avut una mai veche, pe care nu o mai am, care avea o masă cu potirul pe ea. Am vrut să reiau lucrul acesta la fel, doar că mi-a venit să fac și strugurii, că și aceștia țin de Euharistie. A fost o explozie, ca un text. E un alt fel de realism, o realitate, adică a fi în Biserică. Vedeți cum apare Biserica, în lucrarea cu crinii, sau unde e corabia și potirul. Ele pot fi lucruri abstracte, dar sunt extraordinar de realiste. Este realitatea spirituală. Uite că îmi vine răspunsul acum: în Biserică este locul în care poți fi cel mai realist om. Normalitatea cea mai normală, restul este ficțiune și imaginație. Imaginația are și ea valoarea ei, în sensul în care ține de a fi realist. E singurul loc de realism. Ieșim în lume, ieșim în irealitate. Realism în adevărata realitate, și cu tine și cu tot ce există, ceea ce este adevărat, poți să dobândești numai în Biserică. „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). E foarte frumos. Cu sentimentul statornic în acest lucru, iubirea de frumos. Altfel, ieși în lume, vezi fel și fel de lucruri din astea și îți vine să zici: iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac.
Ce este moartea?
Cred că despre moarte trebuie să li se vorbească celor care trăiesc în lume. Pe patul de moarte te gândești la viață: „Caută, auzi-mă, Doamne, Dumnezeul meu, luminează ochii mei ca nu cumva să adorm întru moarte” (Psalmi 12, 4). Pe patul de moarte vorbești despre viață, nu despre moarte. Nu te pregătești de moarte, te pregătești pentru viață. Creștinul nu moare. Adoarme. Să fim pregătiți cu sufletul, căci el, sufletul, bunul cel mai de preț, trebuie să se întoarcă și să fie viu. Astfel, cu inimă curată, să putem grăi: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul”.
Cuvântul „moarte” este bine să-l ai pe paletă. „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” (Eminescu, Odă în metru antic). Moartea. De copil mă gândesc la ea. „Gândește, suflete al meu, la ceasul cel amar al morții…” Este o certitudine care dă un raport adevărat. Mă gândesc la ea fiindcă iubesc viața. Te ajută să devii realist. Un punct care să devină viu. Moartea, ca înavuțire a noastră, pune temelia Împărăției. Moartea este o temă a vieții.