Născut la 17 aprilie 1972 și trecut la cele veșnice la 29 martie 2019, Sorin Constantin Rusu, numit „Focuță”, a suferit de boala Lobstein, cunoscută ca „boala oaselor de sticlă”. Dar aceasta nu l-a împiedecat să fie fericit și să dăruiască bucurie altora. În el s-a împlinit cuvântul Sfântului Macarie: „atunci când sunt pradă diferitelor necazuri, fie provocate de oameni, fie născute din bolile trupului, sufletele vor primi aceleași cununi și aceeași îndrăzneală ca și martirii, dacă au păstrat răbdarea până la sfârșit!”
Din cei patru copii ai familiei Dumitru și Eugenia Rusu, doi au suferit de aceeași afecțiune și au murit de mici, o soră la 3 ani și un frate la 2 săptămâni după naștere. Doctorii i-au propus mamei să îl avorteze pe Sorin, spunându-i că va avea și el boala Lobstein și nu va trăi mai mult de adolescență.
Sorin a mers de la un an și două luni, apoi a făcut o fractură de femur și nu a mai putut să meargă. În copilărie era foarte jucăuș și a avut multe fracturi, care se vindecau după un timp. Părinții și fratele Cristian Lucian l-au ajutat să aibă o copilărie cu multe bucurii. La 16 ani a avut o fractură de antebraț și de atunci nu a mai avut mobilitate la mâini și nici nu s-a mai putut ridica din pat, întrucât i-a înțepenit spatele în perioada în care a stat culcat să se vindece. În acea perioadă, tatăl său a decedat în urma unui accident de muncă.
Nu a mers la școală, dar a învățat singur să citească, apoi a învățat informatică și engleză. Și-a făcut mulți prieteni online, pentru unii corectând articole gratuit. Îi plăcea să citească diferite cărți de folos pentru cei care îi urmăreau pagina de Facebook. Posta adesea cuvinte de folos duhovnicesc luate din cărți, mesaje pro-viață, încurajând femeile să își nască copiii, cuvinte încurajatoare și calde despre familie și mesaje despre purtarea suferinței proprii și a durerilor altora.
Sorin a avut o credință deosebită, care iradia în jur bucuria de a trăi cu Dumnezeu, care depășea suferința. El și-a mărturisit credința cu multă naturalețe în spațiul public, arătând tuturor că suferința fizică nu este o barieră în calea unei vieți împlinite. A trecut la Domnul pomenind pomelnicul personal, în care avea trecuți toți cunoscuții.
Publicăm acest medalion cu el și câteva gânduri ale sale ca o datorie morală, căci adesea asculta și distribuia transmisiile online ale slujbelor de la Mănăstirea Putna, ultima fiind Sfânta Liturghie a praznicului Bunei Vestiri din 2019.
*
Eu n-am avut niciodată nerăbdare sau invidie față de cineva. Că de ce merge acela și eu nu, sau ceea ce văd eu acum pe la televizor: că, vai, aș vrea să joc fotbal, sau nu știu ce. Plângeri din astea mie mi se par ceva străin. Eu niciodată nu mi-am dorit ceva ce nu puteam să fac. Tot timpul m-am bucurat de ceea ce pot face.
*
Iubirea-i un amestec de bucurie și durere. Mă bucur tare mult că vă iubesc și mă iubiți, dar tare mă dor durerile voastre.
*
Cum să urăsc boala asta? Este ca și cum aș urî un prieten. Un prieten are și bune și rele, dar este acolo cu tine, mereu. Eu și boala asta ne știm dintotdeauna. Am învățat să trăim împreună și sunt convins că datorită ei sunt un om mai bun. Deci nu am cum să o urăsc.
*
Singura mea politică e dragostea, singura țintă – mântuirea.
*
O, Doamne, cât aș vrea să fiu incendiu de iubire, să vă fiu vouă mântuirii cu folos, să curăț drumul greu spre mântuire, ca vouă să vă vină mai ușor s-ajungeți la Hristos!
*
Mămica mea e bucurie, din bucuriile divine. De n-ar fi fost așa – se știe! – n-aș fi trăit nici mult, nici bine. N-aș fi ajuns a vă cunoaște, n-aș fi ajuns să vă iubesc, n-ar fi avut cine mă naște, un zâmbet să vă dăruiesc. Ea mi-a inoculat credința, cu hrana sânului matern, că-mi iau din Ceruri biruința, dacă sub Cruce drumul vieții îl aștern. O știți și voi și știți prea bine, că datorită ei sunt bine, și îngrijit pe cât mai poate, mă găsiți când veniți la mine. Că-i ziua internațională, că-i comunistă, bolșevică, nu mai contează exact ziua, sărbătorind așa mămică! Te iubesc, mămico! (de 8 martie)
*
Dragostea întru Hristos trebuie să fie și delicată, de aceea este cea mai dureroasă. Vezi pe un prieten drag-drag că greșește evident, că a lunecat de pe, cu adevărat, greaua Golgotă ce trebuie s-o urcăm pentru a ne mântui, căutând o mântuire mai ușoară și nu-i poți spune așa, direct. Va trebui să-i atragi atenția cu mare grijă, dacă-ți dă Dumnezeu un moment când să o faci, dacă nu, e de preferat să te rogi pentru el, să-l lumineze Bunul Dumnezeu cumva. Căci dacă-l bruschezi, deși o faci îngrijorat că-și poate pierde sufletul, îi poți da exact impulsul pe care-l aștepta ca să cadă de tot „iată, nici ăsta nu-i mai ceva decât ceilalți”. Fiți sprijinul lor dacă e cazul, întreaga viață, poate Dumnezeu îi va înmuia și lumina inima la un moment dat ca să vină la spovedanie și mântuire. Dragostea să predomine, că ea este asemănarea, căci suntem chipul lui Dumnezeu, iar prin dragoste curată putem veni la asemănarea cu Dumnezeu, însă trebuie mare, mare grijă și discernământ.
*
Boala oaselor de sticlă este o cruce ca orice cruce din această lume. Purtată cu mulțumire către Dumnezeu și cu dragoste pentru cei din jur, ea devine punte către Rai. Cei din jurul celui cu oase fragile învață să fie mai delicați, mai atenți, mai iubitori, inclusiv din cauza micilor accidente prin care îi provoacă fracturi celui bolnav. Nimic nu este greu și fără rost în această lume, dacă este privit din perspectiva veșniciei sufletului și a fragilității acestei vieți, dacă Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate și îi iubim pe toți cei din jur, chiar și când ne provoacă unele dureri. (text scris pe coperta IV a cărții „Leo. O poveste despre prietenie”, de Veronica Iani)