Tineri studenți din toate colțurile țării vin la Putna an de an, organizând diverse tabere. Cea de Anul Nou este așteptată de mulți cu nerăbdare și cu dor pentru întâlnirile frumoase, de suflet, unii cu alții și cu obștea mănăstirii. Colindă, participă la slujbe, dialoghează sau au diferite activități. Celor veniți anul acesta le-am adresat două întrebări, dintre ale căror răspunsuri am ales câteva spre publicare.
Ce te face mândru că ești român?
Muzica noastră, atât de frumoasă, prin care se exprimă dureri și fericiri, doruri și iubiri specifice neamului nostru, cu un simțământ atât de puternic al sinelui.
Țara aceasta minunată, de la minunățiile de peisaje, până la vechile tradiții, costumele și muzica naționale – fiecare răsună în mădulare și vibrează în spirit românesc.
Este suficient să arunc o scurtă privire în istoria țării noastre și mi se umple sufletul de mândrie. Apoi, când văd tineri frumoși cu sufletul plin de dragoste și căldură pentru credință și neam, mândria mea crește. Sunt mândră că sunt româncă pentru tot ce are România astăzi, pentru tot ce a fost România. Sunt mândră că țara aceasta a fost binecuvântată cu oameni valoroși. Sunt mândră ca sunt româncă și atât, fără motive prea mari. Simplul fapt că m-am născut aici și sunt purtătoarea sângelui strămoșilor noștri sfinți este mai mult decât suficient pentru a mă bucura de acest statut.
Credința ortodoxă, sinceritatea, simplitatea și trăirea autentică a acestui neam.
Ceea ce mă face să fiu mândră că sunt româncă este istoria țării în care m-am născut și în care m-am dezvoltat ca om. Cei dinaintea noastră și-au iubit atât de mult țara încât și-au dat viețile pentru ea, astfel încât, pentru noi, a fi român este un mare privilegiu. În orice colț al lumii ne-am afla, nu trebuie să ne fie rușine să arătăm ceea ce ne definește, ceea ce ne reprezintă ca neam și, fără sfială, să avem deschidere către alte popoare. Oamenii de naționalități diferite contribuie la propria lor formare prin deschiderea pe care o au unii față de alții. „Să fim naționali cu fața spre universal” constituie un îndemn către întreaga umanitate, care arată că e nevoie ca fiecare popor să se unească, să se extindă asupra întregii lumi, păstrându-și intacte propriile valori. Pentru noi, ca neam, este un firesc să arătăm că sângele ce ne curge prin vene aparține unui român.
Nu cred că ne-ar trebui vreun temei pentru a fi mândri că suntem români. Sunt român și punctum. Dacă iubesc țara aceasta și sunt mândru de ea, fac acestea pentru că îi aparțin ei și pentru că Dumnezeu m-a sădit aici. Este precum regele care prin slujire are datoria de a aduce cinste scaunului de pe care conduce, iar nu scaunul aduce cinste regelui, chiar dacă se întâmplă și asta. Sunt mândru de faptul că poporul român a odrăslit mulți sfinți, iar la judecata universală popoarele care se vor afla înaintea lui Dumnezeu vor fi judecate pentru ce au rodit (cf. Apocalipsa 21, 24–26). De asemenea, cultura vastă și genuină este un alt element definitoriu al identității noastre.
A fi român presupune un anume fel de a simți. M-a fascinat întotdeauna înțelepciunea poporului român de a lupta cu cele mai gingașe arme împotriva valurilor care s-au abătut și vin în continuare asupra lui. Un neam ce învinge prin artă, credință și cultură are o singură opțiune: aceea de a dăinui. Sentimentul, așadar, nu e mândria, ci recunoștința de a fi român.
Când mă gândesc la jertfa adusă de-a lungul timpului pe altarul neamului românesc, la sufletele curate care au mers înaintea Dreptului Judecător pentru a da mărturie pentru credința dreaptă și pentru demnitatea poporului român, simt că aș cuteza prea mult dacă m-aș mândri. Cum am cinstit eu faptul de a mă naște în neamul unui Constantin Vodă Brâncoveanu care, după o domnie în care a cinstit Biserica, Școala și Familia, a renunțat fără remușcări la toate avuțiile, la toată slava cea lumească, și-a întărit copiii, pentru a-și da viața cu toții în dreapta credință? Cum am cinstit eu jertfa soldatului necunoscut care a fost ucis în tranșee, ferindu-și Maica Românie de glonțul care voia să o dezbine? Dar miile de tineri care și-au trăit tinerețea uitați de lume, în tăcerea grea a izolatorului, între zidurile reci ale închisorilor, departe de cei dragi ai lor? Sau pe tinerii care, înarmați doar cu nădejdea unor zile mai bune pentru urmașii lor, au strigat din adâncul inimilor pentru libertate și, în miezul dictaturii care le-a dărâmat bisericile, au îngenuncheat și au rostit la unison rugăciunea „Tatăl nostru”? Atâta jertfă care ne obligă! Ne obligă să fim și noi români, așa cum ne-au lăsat model strămoșii noștri!
Cum te-ai putea implica pentru o schimbare în bine a României și pentru o lucrare mai rodnică a Bisericii în societate?
În primul rând, să fim schimbarea pe care vrem să o vedem în lume. În al doilea rând, cred că sunt minunate și binevenite tabere ortodoxe pentru copiii de la sat.
În momentul de față, cultura, valorile și Biserica suferă atât de mult, iar acest lucru este dureros. Zilnic, asistăm la promovarea lucrurilor urâte în mass-media, la denigrarea Bisericii și a slujitorilor acesteia. Învățământul suferă, cultura este pusă la zid, totul pare că plutește în derivă, dar avem nădejde și motive să luptăm. Rugăciunea, unitatea, dragostea și determinarea sunt pionii cu ajutorul cărora putem învinge sau, mai bine spus, putem deveni puternici pentru a învinge. Mâna aceasta frumoasă de oameni care ne-am strâns la Putna, împreună cu toți ceilalți tineri care au același dor, având pe Hristos în mijlocul nostru, putem birui în societate. Dacă vocile noastre s-ar uni în același glas, cu siguranță vom fi auziți și vom putea schimba multe.
Cred că fiecare dintre noi am putea ajuta începând să ne schimbăm pe noi înșine, să fim mai atenți și mai iubitori față de cei din jurul nostru.
Înainte de a vedea o schimbare în societate, trebuie ca schimbarea să vină de la noi înșine. Cu toții avem talanți, mai mulți sau mai puțini. Dacă îi înmulțim, se pot făuri lucruri mari. Credința trebuie să o arătăm prin fapte. Noi, ca studenți, putem transmite celor de lângă noi, prin diverse căi, modul în care Biserica contribuie la formarea noastră ca oameni. De exemplu, ca studenți, la disciplina Științele Comunicării, ni s-a oferit libertatea să ținem un discurs despre orice subiect dorim, iar eu am ales să vorbesc despre scopul omului în viață, care este mântuirea. Cu altă ocazie, am ales să vorbesc despre ASCOR. De fiecare dată am putut constata că au fost și tineri interesați, care au devenit mai conștienți de niște lucruri. Indiferent de locul în care ne aflăm, putem să ne mărturisim credința în Iisus Hristos. Ceea ce mai putem face este să susținem viața, cel mai mare dar de la Dumnezeu. Putem fi misionari duhovnicești oriunde ne-am afla.
Tot ceea ce ni se întâmplă ne face să fim ceea ce suntem în prezent. Ceea ce se petrece în plan nevăzut reverberează în plan văzut prin binele sau răul pe care omul îl consimte. Cred că primul pas pentru o schimbare în bine a României este asumarea vieții de creștin și a identității de român. Aceasta este la îndemâna oricui. Un lucru mic în aparență (binele personal) schimbă traiectoria la nivel macro, a tuturor celorlalți. De asemenea, cred că sinceritatea și onestitatea ne ajută în schimbarea spre bine. Sinceritatea este forța de a ne asuma succesul, dar și eșecul, precum Sfântul Ștefan cel Mare. Onestitatea înseamnă conștiința smerită că sunt chemat să fac binele accesibil mie, pe care Dumnezeu mă pune să-l fac. Pesimistul spune că „nu fac pentru că oricum nu are rost”, iar omul complexat spune „nu fac pentru că alții pot face mai bine”. Cred că e nevoie de mult echilibru și discernământ pentru a evita aceste două extreme.
Trebuie să insistăm, să stăruim asupra ideilor bune până când acestea se concretizează. Să fim prezenți oricând e nevoie de implicare și inițiativă.
Cea mai cumplită persecuție împotriva Bisericii este nevrednicia propriilor slujitori, spunea părintele Benedict Ghiuș. Așadar, înainte să mă gândesc la ce ar trebui să se schimbe în țară, la nivel de instituții, autorități, grupuri sociale, mă gândesc la ce am eu de făcut. Cred că, pentru a fi de folos țării mele și neamului meu, ar trebui să am prezență de sine și luare aminte în locul în care am fost „plantată”, iar acestea nu s-ar putea obține fără o relație personală cu Dumnezeu, fără o anumită sănătate duhovnicească. Nu se cere de la noi, oamenii, imposibilul. Nu suntem toți chemați să facem lucruri mărețe, să rămânem în istorie, însă putem să ne plinim datoria, fie ea de studenți sau angajați, în familie și în viața de zi cu zi, în relația cu aproapele. Cea mai dificilă luptă pentru schimbarea societății aici se dă, la nivel individual, în sufletul fiecărui om, în alegerile pe care le face zi de zi.