Părinții vremurilor noastre
L-am întrebat pe părintele Sofian despre moarte… și m-a surprins: „Părinții ne spun să ne gândim la moarte. Eu nu mă gândesc la moarte”. Și era bolnav, la 90 de ani. M-a surprins cu lucrul acesta. Atât de firesc! L-am mai întrebat: „Părinte Sofian, dar în viață ați avut bucurii?” „Potolite, potolite”. Ce frumusețe, bucurii potolite! „Dar necazuri? Că ați fost în închisoare”. Și a spus: „Tot potolite”. Era de un firesc uneori smintitor pentru noi. Ca dragostea lui Dumnezeu care pare unora smintitoare. Mergeam la spovedit, biserica era plină și așteptai la rând ore întregi. Erau fel de fel de oameni, fără nicio selecție. Oameni de pe stradă, copii, profesori, medici, toți grămadă, și dânsul nu se grăbea. Dar noi ne intrigam puțin. Spuneam: „Măi, dar părintele, așa un mare duhovnic, își pierde timpul cu copiii și cu băbuțele?” Veneau la el să se spovedească și ierarhi și mitropoliți și academicieni. Avea o capacitate de cuprindere de un firesc extraordinar.
Spune părintele Sofian cuiva care venise la spovedanie foarte mâhnit pentru o nedreptate: „Ei frate, dacă i-ai judecat, i-ai îndreptat cu ceva?”
Era puțin după ’84 când l-am cunoscut pe părintele Iachint Unciuleac de la Putna. Venisem cu copiii. Pe părintele Iachint așa îl țin minte: foarte smerit, foarte delicat, foarte retras, cuvânt foarte puțin. Delicatețea aceasta… nu știu de unde au învățat, întreaga generație, această delicatețe.
Toți au fost de o delicatețe extraordinară, cu excepția părintelui Cleopa, care era tunet. El avea o vorbă: „Când ți-ar da, să fie ca și când ți-ar lua și când ți-ar lua, să fie ca și când ți-ar da”. Adică mărirea să nu schimbe firea. Mitropolitul Bartolomeu Anania a afirmat despre el la înmormântare: „Regimul comunist ținea un aparat de represiune a poporului, dar părintele Cleopa ținea sufletul poporului român”.
L-am cunoscut pe părintele Petroniu Tănase în vara lui ’79, la un an după ce venise dânsul în Sfântul Munte. N-am stat mult pentru că nu ne-au lăsat gecii, cu toate insistențele părintelui Petroniu și ale noastre. Eram tineri, ne suspectau că suntem uneltele sistemului comunist, chiar dacă studiam teologia. Eram două persoane și am fi constituit dublarea obștii la Prodromu.
Părinte Petroniu, pentru mine, dar nu numai, reprezenta chipul desăvârșit al monahismului românesc. Credea toată lumea în el și recunoșteau lucrarea sa din felul cum se dezvolta viața la Prodromu, unde nota dominantă era cea a căinței și a nevoinței, a ochilor în pământ și a lipsurilor, a austerității. Mulți greci au înțeles lucrul acesta și ocoleau mănăstirile grecești, fugind direct la Prodromu pentru a vedea monahismul părintelui Petroniu.
Inițial a fost o tensiune în mine, un conflict. Pe urmă, m-a învățat Dumnezeu să citesc complementar lucrurile și să văd ce îmbogățitor este să așezi la un loc monahismul grecesc cu cel românesc. Avem de învățat foarte mult unii de la alții. Noi, de exemplu, avem de învățat să sporim puțin bucuria care anticipează cele cerești.
Apoi, la Sfântul Pavel, am descoperit această teologie extraordinară a împărțirii darurilor. În capitolul 12 din I Corinteni, se spune că darurile sunt „împărțite”. Tu ai un dar, celălalt alt dar, fiecare are o parte a întregului și pentru a face întregul trebuie să se unească părțile. Pentru logica dumnezeiască, totul este făcut pentru a-i aduna pe oameni, pentru a-i face una.
Dintre părinții români, cel mai cunoscut din punctul de vedere al integrării desăvârșite în unitatea monahismului athonit este părintele Dionisie Ignat. Pe părintele Dionisie am avut bucuria să-l cunosc când era relativ tânăr, când vedea, era vioi. Era o bucurie acolo, la dânșii, și dânsul avea un chip extraordinar! El a fost românul care a biruit tensiunea cu grecii într-o manieră foarte constructivă, până într-atât încât era duhovnic grecilor.
Părintele Grigorie, starețul Mănăstirii Dohiariu, a spus la arhondaric într-o seară: „Nu știu dacă Paisie și Porfirie sunt sfinți, dar Dionisie românul sigur este”. Și el mergea și se spovedea la dânsul. Au rămas de la dânsul foarte multe înregistrări, cuvinte, scrisori, din care s-au publicat, dar smerit.
Oamenii sfinți au acest dar de a se propune cu o delicatețe extraordinară și cu un firesc, de a se așeza în firescul lucrurilor. Ei au măsura celor omenești și astfel se așază în firesc. Da, noi am trăit alături de ei. Iată, cu mila lui Dumnezeu, în 2025 va fi proclamat sfânt părintele Sofian. Am stat atâția ani sub epitrahilul părintelui. Vă dați seama!? Cetățean împreună cu sfinții. Eu cred că trebuie să recuperăm și noi firescul acesta. Sfinții nu sunt altceva decât oameni, dar ei s-au așezat în adevărul firii omenești, au ieșit din orice amăgire, au dobândit și darul extraordinar al smereniei și al pocăinței. Nu făceau păcate mari, dar păcatele lor mici erau percepute ca fiind foarte mari. Pentru un om sfânt, un gând necuvios este socotit mai grav decât o faptă rușinoasă a noastră. Au înțeles căderea firii omului, au înțeles și dragostea și mila lui Dumnezeu și așa s-au așezat într-un firesc în viață.
Experiența monahală
Nicio obște creștină, fie ea și monahală, nu se constituie pentru a se închide în sine, ci este deschisă și îmbrățișează foarte mult. Cu cât se adâncește mai mult, cu atât îmbrățișează mai mult.
Când mănăstirea ajunge la capacitatea de a găsi forța să poată duce această îmbrățișare fără a se deranja, atunci arată semnul maturității. În noi este sădit de Bunul Dumnezeu Creatorul această tendință de a fi una, de a ne uni, de a ne întâlni cu ceilalți, cu toți. Cuviosul Sofronie, un Grigorie Palama al zilelor noastre cum i se spune, vorbește de această cuprindere a întregii omeniri în întregul Adam, mărturisind că dânsul a trăit această realitate. Un singur om poate să-i cuprindă în sine pe toți ceilalți. Aceasta este chemarea noastră: să îi îmbrățișăm pe ceilalți. Sigur, avem și monahismul anahoret, care a fugit de lume, care a declarat că urăște oferta lumii. Dar tot ei ne explică faptul că au făcut aceasta pentru a redobândi dragostea de Dumnezeu, ca după aceea să se întoarcă spre lume cu dragostea care i se cuvine. Ei, în pustie, se roagă pentru toată lumea. Temelia unității noastre este duhul, nu informația. Prin rugăciune se împărtășește lumii Duhul lui Dumnezeu. Aceasta se cultivă în mănăstire și Duhul Bunului Dumnezeu iradiază și ne unește pe toți.
Exist și pentru mine, exist și pentru tine. Când ne deschidem inimile și ne cuprindem din ce în ce mai mult, cred că este esențial și plăcut lui Dumnezeu. Întâi de toate, să ne iubim unii pe alții.
Eu am trăit undeva la țară atât de frumos, raiul pe pământ. Era vorbă puțină, chiar și despre Bunul Dumnezeu se vorbea foarte puțin, dar se trăia tot timpul cu Dumnezeu, și ziua și noaptea și la treabă și la biserică.
Viața monahilor reprezintă o experiență mai asumată și mai deplină a relației cu Dumnezeu, în care omul se adâncește în această relație. De aceea, am fost foarte motivat să articulez teologia noastră de școală experienței monahale. Eram foarte convins că ne poate ajuta foarte mult relația cu mănăstirile.
Tinerețe și idealuri
Suntem foarte aproape de a trăi cu multă evidență deșertăciunea existenței fără de Dumnezeu. Primii care o simt deja sunt tinerii. Ne amăgeam și speram foarte mult când eram tineri la atingerea unor plăceri: ce bine îmi va fi când mă voi însura etc. Aveam idealuri, ei nu mai au idealuri. Eu spovedesc tineri și mă crucesc. Stau împreună băieți și fete într-o nepăsare de neînchipuit, sunt depresivi pentru că nu mai așteaptă nici de la relația lor ceva. Au liber la toate plăcerile și știu că nu îi împlinesc. Și eu cred că, descoperind goliciunea unei astfel de existențe, aceasta îi va întoarce spre Dumnezeu. Pentru că în fibra lor e sânge de creștin ortodox, de la mama, de la tata, de la bunici, de la străbunici. Și se vor întoarce ușor, eu așa cred.
Eu trăiesc și drama duhovnicului care nu are soluții. Pentru că simt că soluția nu mai este una teoretică. Poți să explici tu rațional logica lucrurilor, căci lui nu-i spune nimic. Soluția ar fi ca venind la tine să ia un pic de putere. Dar să ai ce să-i dai. După părerea mea, singurul lucru care i-ar mișca ar fi să simtă că se întâmplă ceva cu ei după ce au venit la duhovnic sau la biserică. Să simtă puterea. Să-i dai un cuvânt cu putere. Iată de ce e atât de importantă așezarea duhovnicului. Dacă duhovnicul se încrede în sine și în instrumentarul său, e una. Dacă se încrede în Bunul Dumnezeu, e alta – atunci reușește.
Mă liniștesc în toate aceste probleme cu convingerea că nu noi suntem responsabili de mântuirea și salvarea lumii. E multă agitație să salvăm lumea, uzurpând cele dumnezeiești. Nu-i treaba noastră asta, ci a Bunului Dumnezeu.
Dreptatea noastră și dreptatea lui Dumnezeu
Omul care ajunge la conștiința păcatului său, a stării sale, nu are înclinația să-l judece pe celălalt. Fratele mare, din pilda fiului risipitor, ca un copil, se supără ușor. Dar nici el nu e osândit. Numai că apare într-o stare în care este evident că nu-l mișcă dragostea de frate. Fusese înăbușită de îndreptățirea de sine, care este și apanajul oamenilor păcătoși. Acesta-i paradoxul. Deși în fața lui Dumnezeu păcătosul iese mai îndreptat. Sfântul Luca pare a rezolva această problemă spunând limpede că nu e vorba de drepți, că nu există oameni drepți, adică oameni care să împlinească măsura dumnezeiască. Dar sunt mulți care se amăgesc pe ei și se cred drepți. Mulți avem ispita aceasta.
Noi îi condamnăm pe cărturari și pe farisei pentru atitudinea lor față de Domnul. Închipuiți-vă că ar veni Domnul astăzi și, în loc să tragă la noi, S-ar duce pe la casele de toleranță sau în alt loc nedemn după logica noastră. Fac comparația asta ca să putem înțelege forța lucrurilor de atunci, cât de paradoxală și de răstignitoare pentru mintea noastră este atitudinea Bunului Dumnezeu, care de fapt este atitudinea unui om iubitor. Nu poate nimeni înțelege decât dacă ajunge să iubească, nu ca Dumnezeu, dar să facă experiența dragostei. Nu a fost vreun părinte mai aspru și mai nevoitor ca Sfântul Ioan Gură de Aur. Și totuși, el are un cuvânt extraordinar despre Mântuitorul Hristos ca Mire care vine să-și ia de mireasă o desfrânată, o prostituată, nu o mireasă de cinste. „Despre firea noastră omenească vorbesc, zice el. Și a găsit-o într-un hal fără de hal, amețită de băutură”. Și zice: „Nu te-am sădit în Rai?” „Da. Însă a venit vrăjmașul și m-a răpit.” „Nu-i nimic”, îi zice fără niciun reproș. „Te voi sădi în Mine de acum, ca să nu te mai poată răpi nimeni.” Și atunci, desfrânata – firea omenească – are momentul de pocăință: „Doamne, dar sunt murdară!” „Nu te teme, sunt Doctor”. Și încheie Sfântul Ioan cuvântul spunând că „numai dragostea transformă urâciunea în frumusețe și femeia desfrânată în mireasă de cinste”. Acesta e miezul lucrării lui Dumnezeu, dătător de speranță.
Noi, în mare parte, promovăm acest profil pentru copiii noștri: nu-i învățăm să iubească, ci îi învățăm să-și împlinească datoriile, să fie cuminți, ascultători de părinți, să facă treabă bună, să învețe bine etc. Nu îi învățăm profilul omului iubitor. Acum, părinții au mari probleme cu copiii de la unsprezece-doisprezece ani, pentru că având acces la internet le vin în cap fel de fel de lucruri. Cum să se comporte părinții? Iată cum: să vadă copilul că ți-e drag de el înainte de toate și, astfel, să dobândească încredere în tine. Să știe că orice ar face, tu ești acolo, că nu ieși să-l pedepsești, ci ieși să-l îmbrățișezi cu dragoste. Asta e și lecția dumnezeiască. Nu păcatul e problema. Părintele Zaharia Zaharou vorbea cu o doamnă de Împărtășire, de bucurie, de dragoste, de liturghie, cum ne adunăm noi și cum facem schimb de viață cu Dumnezeu în liturghie. Aducem viața noastră trecătoare și stricăcioasă cu un pic de căință și o dăm lui Dumnezeu, iar Dumnezeu ne întoarce viața Lui nestricăcioasă. Femeia întreabă: „Părinte, dar ce facem cu păcatele în contextul acesta?” Părintele spune: „Închipuiți-vă că sunt ca praful de pe fereastră: iei o cârpă și îl ștergi”.
Desigur, nu minimalizăm păcatul. Dar izbăvirea și mântuirea de păcate nu este a noastră până la urmă. Eu așa cred, așa nădăjduiesc. Însă, a iubi este al nostru. Desigur, cine stă în păcat nu poate iubi și simți cum lucrul acesta îl împietrește.
Cuvântul lui Dumnezeu este hrană
Să citim Sfânta Scriptură nu din curiozitatea de a afla, ci pentru a ne hrăni, pentru a ne împărtăși de Dumnezeu prin cuvântul Său. Avem ispita, venită din Apus, de la protestanți și neoprotestanți, să știm și noi Scripturile. Eu am încercat să fac o evaluare pozitivă a faptului că ortodocșii nu prea citesc Scriptura. Noi nu suntem religia unei cărți. Noi suntem credința Dumnezeului întrupat. Omul nu se hrănește cu cartea, ci direct cu Dumnezeu. E cu Dumnezeu de dimineață până seara. La biserică se împărtășește cu Dumnezeu. Nu are nevoie de text, de Scriptură. Pentru că, iată, nici n-am știut carte până mai ieri, alaltăieri. Credincioșii auzeau la biserică scripturile și era suficient.
Dar noi am propus lectura Scripturii ca să ne informăm, ca să știm. Și este ofensator să limitezi cuvântul lui Dumnezeu numai la asta. Cuvântul lui Dumnezeu ne hrănește. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că dumnezeieștile Scripturi sunt o imensă corespondență între Dumnezeu și om, sunt scrisorile de dragoste ale lui Dumnezeu față de noi. Când citești scrisorile cuiva drag? Când este departe de tine. Le citești ca să te hrănești. De ce citești a mia oară Scriptura? Sau de ce citești a mia oară o scrisoare de la o persoană dragă? Ca să afli ce spune? Nu, căci o știi pe de rost. Ci pentru a te hrăni din cuvintele ei. Noi știm de la părintele Cleopa și de la mulți alții, că nu numai prin dumnezeiescul Trup și Sânge ne împărtășim de Dumnezeu, ci prin multe alte feluri, între care și prin cuvântul lui Dumnezeu. Ne mângâie cuvântul unei persoane dragi. Cuvântul ne hrănește dacă este plin de duh, dacă are suflet. Și cuvântul lui Dumnezeu e întotdeauna plin de Duh.
Dacă participăm la slujbele Bisericii și suntem atenți cât de cât, aceasta e cea mai funcțională și ziditoare lectură a dumnezeieștii Scripturi. Ea e prezentă nu numai în textele propriu-zise. Toată imnografia Bisericii mustește a expresie biblică, e luată din cuvântul biblic. Vă aduc mărturia unui mare scriitor român, care pare a fi necredincios, Mircea Cărtărescu. El mi-a zis: „Părinte, mă rușinez că după ce s-a scris Scriptura, mai îndrăznește cineva să scrie”. Părinții noștri care au scris, toți au scris folosindu-se de cuvântul Scripturii și el e prezent în slujbele noastre.
Cred că e momentul să ne regrupăm în relația noastră cu Dumnezeu și, chiar dacă nu am citit prea mult, e momentul să ne regăsim în fața lui Dumnezeu. Ne regăsim în singurătatea și în liniștea noastră. Cuviosul Sofronie vorbește despre principiul ipostatic sau personal în Dumnezeu. Noi trebuie să recuperăm lucrul acesta. Să nu-L transformăm pe Dumnezeu într-un obiect, într-un concept sau idee. Aceasta este o cultură impersonală. Spunem adesea că „merg să fac rugăciune”. Dar nu fac „ceva”, ci merg să „stau de vorbă cu Dumnezeu”. Asta e rugăciunea. Totul se desfășoară în relație cu Dumnezeu. Prin urmare, e foarte mare nevoie să activăm conștiința persoanei. Cine sunt eu? Unde mă văd eu? Iată-mă în fața lui Dumnezeu! Iată-mă în fața pământului, în fața copiilor mei, a nepoților mei și așa mai departe. Cred că trebuie să ne adâncim foarte mult în această conștiință de sine, mai ales când intrăm în dialog cu Dumnezeu. Să conștientizăm că stăm de vorbă cu Bunul Dumnezeu.
Cel mai autentic mod de comunicare este în duh, în timp ce cuvântul, dacă nu exprimă duhul, este gol și deșert.