Sfârșit de ianuarie, anul 1883, catedrala Sfinților Apostoli Petru și Pavel din Roma. Un tânăr înalt, frumos la chip, însă cam palid, tușind ușor la răstimpuri, îngenunchează la rugăciune. Ciprian Porumbescu, grav bolnav, se roagă fierbinte pentru propria viață.
Puțini tineri s-au bucurat de o asemenea celebritate. Era aproape venerat de românii săi ca patriot, martir și muzician.
Înfruntase de unul singur un imperiu, cutezând să cânte în Bucovina ocupată de habsburgi „Pe al nostru steag e scris unire, în cuget și simțiri”. Înființase Arboroasa, societate a junilor bucovineni, al cărei program declarat era trezirea conștiinței naționale. Nici la închisoare nu a tăcut, ceea ce i-a atras un tratament mai aspru, în urma căruia s-a îmbolnăvit de necruțătoarea tuberculoză.
A iubit muzica de mic. La Stupca lui dragă a deprins de la meșterul Vindireu a doini la vioară. De atunci i-a rămas nedespărțită, întărindu-l și alinându-l sufletește atunci când îi era mai greu.
A cântat doina și altora. Mângâietorul cel nevăzut mișca, prin unduirile ei blânde, sufletele necăjite, dăruind nădejde și bucurie. A cântat-o la Putna Daciei întregi. A cântat-o și la închisoare. Ascultându-l, tâlharii și ucigașii lăcrimau și îi sărutau mâinile. Așa s-a plămădit nemuritoarea Baladă, din lacrimi, nădejdi și iubire pentru semenii săi.
Ardelenii l-au prețuit poate mai mult decât bucovinenii. Cântecele lui patriotice erau intonate cu neînfricare și mult patos în satele lor, cel mai adesea de coruri de țărani simpli.
La Brașov, unde se dusese cu câteva luni în urmă ca profesor și dirijor, s-a cântat prima dată opereta „Crai Nou”. A fost un entuziasm de nedescris. Românii aveau în sfârșit un compozitor care le înțelegea simțirile, năzuințele, bucuriile și tristețile.
Tot acolo a organizat corul bisericii Sfântul Nicolae și a compus cântări bisericești. Zidurile acelea reci și umede i-au șubrezit însă și mai mult sănătatea.
Alarmați de starea sa, patrioții brașoveni l-au trimis în Italia, unde clima e mai blândă, pentru a se reface. Doctorii nu îi dăduseră voie să-și ia vioara, era prea slăbit pentru a cânta. Dar el i-a rugat, totuși, să i-o trimită. S-a dus apoi cu „mireasa” lui, cum îi plăcea să o alinte, și a cântat mării:
„Mă reazem de un pisc de stâncă ce străbătea din mare și gândesc ce oare să cânt. «Ah’, îmi răspunsei în gând, voi cânta doina, să o audă și Mediterana și Mediterana să o ducă oceanului și să știe și antipozii noștri dincolo că numai un cântec e coborât din cer și acela e doina…»”
Iar Domnul nu a trecut cu vederea rugăciunea tânărului muzician. Întors la Stupca, înconjurat de cei dragi, s-a stins încet, cu pace. A adormit, după cum relatează Marica, sora sa, „precum un sfânt”.
Pe al nostru steag e scris Unire
Și-un sacru jurământ răsună
Chiar pân-la moarte-uniți să fim
Și scumpa Românie jună
De orice dușman s-o ferim
Atunci și mica noastră gintă
Va fi măreață pe pământ
'Nainte frați! deci înainte
Cu noi e însuși Domnul Sfânt!
Corespondență din Italia
În toamna anului 1882, Ciprian Porumbescu, bolnav de tuberculoză, este trimis de prieteni în Italia, pentru tratament. De acolo scrie celor de acasă, exprimând în cuvinte calde neostoitul său dor de țară.
Prea scumpul meu frate,
Tu scrii așa de frumos, ca pe la noi, așa de familiar și îl întristezi așa de mult pe cel ce citește scrisoarea ta, când e atât de departe de patrie. […] Tu te distrezi în desfătări rurale cu tăiatul lemnelor, scoaterea apei din fântână și altele. O, de 3 ori fericitule! Cum te invidiez pentru viața ta paradisiacă. […] Eram legat cu atâta duioșie și dragoste de patria mea, de casa mea părintească, că îmi cădea totdeauna greu să mă depărtez de ea, chiar pentru scurtă vreme și de câte ori n-a trebuit ca eu, fiind deja măgar bătrân, să ascund «lacrimile mele proaste». […] Aruncat departe, între străini, trebuie să îmi câștig pâinea, aruncat departe de scumpii mei, trebuie să îmi caut sănătatea, vesel, printre oameni străini, în țară străină.
♫♫♫
Dacă este vorba de vreun compozitor pe care l-am studiat și-l studiez și acum, încă cu multă diligență, atunci îmi permit a spune că acest compozitor este însuși poporul român.
♫♫♫
Eu am expediat astăzi și pachetul cu cadouri. […] Aș fi vrut să mă închid și pe mine în pachet pentru a putea petrece seara de Crăciun acasă la noi. O, ce unică în felul ei este seara de Crăciun! […] Scumpele, scumpele mele sărbători … scumpă, scumpă patrie – nici nu cutez să mă gândesc la astea, că mă doare așa de mult. Nu vă puteți închipui cât mi-e de dor de scumpa mea patrie; o, sunt sătul de hoinăreală.
♫♫♫
Aș dori să mă retrag în munți departe de orice zgomot și de toată agitația lumii, numai eu singur și cu gândurile mele și eventual cu vioara mea. O, ce dulce trebuie să fie, să șezi singur la focul de lemne de brad ce pârâie și să visezi, să visezi. […] O, Doamne, dacă-mi doresc ceva, atunci îmi doresc așa o viață!