Tinerii au mobilitatea minții necesară pentru a cerceta ce se află în spatele unui asemenea paradox. Numai să-i intereseze, dar, din păcate, pentru mulți este obositor de profund. Pe mine, care nu mai sunt tânăr, tocmai paradoxul din titlu m-a provocat să accept a scrie ceva despre el.
Este o contradicție în termeni când se pun alături aceste sintagme? Este un joc de cuvinte ca distracție a minții sau este o realitate? Dacă da, ce sau cine face această asociere realitate?
Raționalitatea zidirii lui Dumnezeu, cercetată de știință, este cea care face posibilă asocierea sintagmelor aparent contradictorii din titlu. Pentru mulți, dacă, totuși, le recunosc, minunile aparțin credinței și rațiunea științei. Raționalitate, adică logică în alcătuire și funcționare, poate avea orice structură materială. Rațiune, doar omul. Rațiunea nu trebuie confundată cu raționalitatea: rațiunea este cauza, raționalitatea este efectul. Rațiunea nu trebuie confundată nici cu mintea. Numai rațiunea are nevoie de creierul material, mintea rămâne o putere intrinsecă a sufletului, aptitudinea de a gândi, care îl face pe om ființă gânditoare. Sufletul, prin puterea vitală dată de Dumnezeu, și-a creat trupul, pe care apoi trebuie să-l conducă. Pentru aceasta, mintea din suflet are corespondentă în trup rațiunea. Între sufletul nematerial și trupul material este nevoie de o interfață care este creierul.
La animale, instinctul este înnăscut, dar formarea reflexelor condiționate a folosit un fel de rațiune, bazată pe mecanismul încercare-eșec și memorarea reușitei.
Omul este singura ființă rațională, pentru că doar omul are în el chipul lui Dumnezeu. Rațiunea i-a fost dată ca instrument de cunoaștere a acestei lumi peste care i s-a dat stăpânire. Raționalitatea lumii permite ca lumea să fie înțeleasă pe cale rațională de o ființă cu rațiune, așa cum este omul. În lipsa ei, nu ai ce altceva înțelege dintr-o dezordine în mișcare decât că este haos. Dar zidirea lui Dumnezeu nu este haos.
Rațiunile din lucruri conferă lumii raționalitate, care nu trebuie confundată cu rațiunea lui Dumnezeu. Dacă lumea a fost creată pentru om, și raționalitatea lumii este pentru om, căci Dumnezeu așteaptă de la om să descopere rațiunile Sale puse în lucrurile lumii la creație. Este ceea ce face știința.
Rațiunea omului se face prezentă prin alte două mecanisme: inducție și deducție. Prin inducție, pornind de la ceva particular ajungem să înțelegem înțelesul general, prin deducție, invers, de la general ajungem să înțelegem particularul. Deși pot coexista în anumite grade, inducția este mai adecvată credinței, deducția mai adecvată științei.
Raționamentele au nevoie de premise, adică devine important bagajul de cunoștințe memorate ca o bază de date. Ca urmare, rațiunea este folosită mai ales de intelectuali, care au și o mare încredere în ea, creditând-o, prin înșelare, ca pe o cheie ce poate deschide toate ușile.
La nivelul minții apar intuițiile, un mijloc de cunoaștere mult superior ambelor feluri de raționamente. Din păcate, la omul căzut cunoașterea intuitivă este mult atrofiată și doar sfinții au recuperat-o într-un anumit grad, cu un maxim la proroci, cărora pe această cale le erau insuflate prorociile.
Intuiția nu mai are nevoie de un fond aperceptiv, de aceea mintea, pentru a fi deschisă intuiției, nu are nevoie decât de curățire sufletească, de transparență la harul lui Dumnezeu, ceea ce este de găsit mai degrabă la oamenii simpli, fără a fi excluși intelectualii. Rațiunea îi face pe intelectuali mai deștepți, dar mintea îi face pe oamenii simpli mai înțelepți. Inteligența este un dar firesc, înțelepciunea este o virtute adăugată prin har.
Pentru credință, rațiunea credinciosului poate fi dovedită ca folositoare, pentru că permite raționamente de felul următor: Raționalitatea din univers nu o putea pune decât o Rațiune Supremă, căci este evident adevărul din versetul unui psalm care zice „oare Cel ce a făcut urechea nu aude?” Și astfel, pe cale rațională, poate ajunge la Dumnezeu și la credință. Dar poate face și raționamentul „Dacă toate au o cauză și Dumnezeu a făcut lumea, pe Dumnezeu cine L-a făcut?” Și astfel să distrugă credința.
Deci pentru credincios, rațiunea este ceea ce în matematică se numește o condiție necesară, dar nu suficientă. Trebuie să devină nițel intuitiv, ca să fie deschis harului chemător ce i se trimite de Dumnezeu și fără să îl ceară.
Știința apelează la deducții și, mergând din raționament în raționament, ajunge la concluzii noi și recunoaște legile din creație. Și este de mirare câte a descoperit omul, înțelepțit de Dumnezeu, Care nu are nimic de ascuns omului. Adevărate minuni ale științei. Minunile sunt de două feluri: fie suspendă legile firii, fie sunt conforme cu aceste legi, dar aveau o probabilitate de realizare extrem de mică.
Minuni prin suspendarea legilor firii poate face doar credința. Deseori, unele descoperiri ale științei, cu tot efortul uman, întârziau să apară până deveneau improbabile și se rezolvau printr-o întâmplare (de exemplu, penicilina lui Fleming, radioactivitatea lui Curie). Acestea sunt minuni în știință, oferite în dar de Dumnezeu. Pot fi și minuni ale științei când adevăruri surprinzătoare sunt descoperite printr-o inspirație uimitoare a omului de știință (de exemplu, relativitatea lui Einstein). Inspirația vine pe calea intuiției, nu mai este deducție, căci lipsesc premisele.
Credinciosul gândește inductiv și Îl găsește din început pe Dumnezeu la tot pasul în lumea înconjurătoare. Omul de știință gândește deductiv și dacă este sincer cu rezultatele cercetării ajunge și el, în final, la Dumnezeu. În lipsa sincerității, se poate vorbi chiar despre o iraționalitate a științei. De exemplu, declarația fizicianului Lipson: „Evoluția a devenit într-un sens o religie științifică, aproape toți oamenii de știință au acceptat-o și mulți sunt gata să «muleze» observațiile lor astfel încât să se potrivească cu ea”. Atitudinea aceasta este și imorală, nu numai irațională.
Așadar, în spatele paradoxului din titlu nu poate fi decât Dumnezeu, pentru că El Însuși pentru mintea umană este un paradox sau, mai exact, o sumă de paradoxuri: avem un singur Dumnezeu în trei Persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh; Fiul este Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit; cele două firi ale Lui sunt nedespărțite, neamestecate, neschimbate…
Și câte altele, pe care vă las să le descoperiți singuri…