Voi încerca să deschid câteva direcții de interpretare, unele cadre de gândire, în ceea ce privește această temă, atât de actuală, de inepuizabilă. Așadar… „Provocările tinereții”. Și voi porni, așa cum este firesc, de la perspectiva monahală. Călugăr – kalogheros în greacă – înseamnă „bătrân frumos”. În acest kalos, se află mai mult decât doar frumos; în el găsim atât frumos, cât și bun. Ca și cum exuberanța tinereții s-ar împleti cu experiența senectuții. Și este adevărat cuvântul, căci un călugăr adevărat este acela care întinerește pe măsură ce trece timpul. Un om cu părul alb și suflet de copil. Nu ești niciodată prea bătrân pentru a deveni tânăr!
Când am zis „provocările tinereții”, m-am gândit la tinerețe în sine, nu la vârstă, ci la starea de spirit și la ceea ce poate, sau încearcă numai, s-o împiedice. Pentru că un tânăr nu este cel aflat la început de drum, ci la mijlocul lui. Un tânăr simte crescând în el toate puterile posibile, trupești și duhovnicești. Tânăr este acela care îndrăznește să viseze. Tânăr este acela care are credință, are credință că visul lui poate fi îndeplinit. Tânăr este acela care privește lumea altfel. De sus, dar nu condescendent; privește de la înălțimea idealurilor lui, dar niciodată uitând că nu este suficient de înalt. Așa se face că un tânăr nu se lasă ușor abătut de la calea lui. Nu se lasă amărât de „dovezile” care îl înconjoară într-o astfel de societate, pe care o numim secularizată. Oare cum am citi noi acest cuvânt? Cele sufletești puse în slujba celor trupești. Ei bine, chiar dacă dovezile sunt covârșitoare în jurul lui, un tânăr nu se dă bătut. Și nu pentru că se face că nu vede. Nu! El nu zice: „Eu nu cred asta!” Dimpotrivă. El spune „Eu cred!” Și atunci, pentru un tânăr, totul se află, cumva, într-un paradox: totul este posibil și volatil în același timp. La acest ultim aspect, „cei mari” au o mare influență, de cele mai multe ori nu chiar pozitivă. Și aceasta, în numele unei responsabilități puse în slujba unui materialism trist, care îi împiedică să se înalțe.
Îmi aduc aminte răspunsul unui copil la întrebarea: „Până când ține copilăria?” El a răspuns așa: „Copilăria ține până la 4 ani și după aceea începe grădinița”. Cumva, tinerețea rămâne tinerețe până când se găsește un adult care să-i spună tânărului: „Gata! De acum ai responsabilități. Acum începe viața. Lasă visurile, nu mai visa cu ochii deschiși, pune mâna pe treabă!” Iată cum pune în cuvinte această realitate Henry David Thoreau: „Tinerețea își adună materialele ca să dureze un pod până la Lună sau să înalțe un palat sau un templu pe pământ și, după un răstimp îndelungat, omul de vârstă mijlocie sfârșește prin a-și clădi cu ele o cabană într-o pădure”.
Continuând această idee, ne punem întrebarea: Oare ce s-a întâmplat cu acele palate? Am uitat de ele? Nu! Ne-am pierdut curajul! Așa aflăm că una dintre provocările tinereții este pierderea curajului. Nu mai avem curaj să mergem înainte, deși în noi încă ard acele dorințe frumoase ale tinereții. Suntem cuprinși de teamă și se întâmplă că și cei din jur dau o mână de ajutor acestei temeri. Și întrebăm: Ce se întâmplă? „Viața”, ni se răspunde. Dar noi știm că nu aceasta este viața. Inima noastră ne spune altceva. O astfel de „viață” nu poate fi viață, căci este opusul veșniciei. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că „atât cât Îl vezi pe Dumnezeu în viața aceasta, atât Îl vei vedea și în viața cealaltă”. Iată un cuvânt, pe cât de înfricoșător, pe atât de penetrant, în măsură să ne trezească, pentru că ne arată că viața veșnică începe acum. Nu începe după moarte.
Dacă privim puțin la basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, observăm câteva similitudini. Suntem prea adesea amăgiți, promițându-ni-se o răsplată care nu poate fi atinsă în această viață, ci doar după moarte. Suntem amăgiți că vom întineri, că și de-ai fi ajuns la „adânci bătrâneți”, după moarte vei fi tânăr. Iată că Sfântul Simeon ne spune că nu este așa, ci că trebuie să ne luptăm să ajungem la „adânci tinereți”. Dacă viața aceasta este doar un drum către o bătrânețe adâncă – și în consecință amară –, înseamnă că nu este viața de care ne-a spus Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Asta înseamnă că Adevărul, Viața și Calea nu sunt concepte, nu sunt ceva, ci sunt Cineva – Iisus Hristos. Vrei să fii în adevăr? Intră în relație cu Adevărul! Vrei să fii viu, veșnic viu? Intră în relație cu Viața! Vrei să rămâi pe Cale? Vrei toate aceste lucruri: intră în relație cu El! Persoana stă sub semnul relației, nu este mai presus de ea. Unde ne duce asta? La o altă provocare a tinereții: iubirea. Nu poți să intri (și să rămâi) în relație cu o persoană, dacă nu iubești, dacă n-o iubești mai mult decât pe tine. Altminteri, ne vom trezi în chinul interminabil al narcisismului. Așadar, a vrea să fii tânăr înseamnă a dori să iubești și s-o faci frumos. Dacă nu reușim să rămânem tineri, înseamnă că am eșuat în fața provocărilor iubirii.
Să încercăm câteva definiții ale iubirii. Prima definiție care-mi vine în minte este a părintelui Miron Mihăilescu, un ucenic al Părintelui Stăniloae. Dragostea, spune el, este „pășirea, plutirea peste prăpăstiile răutății și ale neatenției față de om”. Iubim în măsura în care suntem atenți la celălalt, dacă lăsăm ca răutățile noastre să rămână sub noi. De vom crede cu adevărat că ceea ce este între noi este mai prețios decât orice răutate sau neatenție, vom iubi și vom rămâne tineri. Copiii, cei mai tineri dintre toți, ne dau niște lecții de iubire incredibile. Un băiețel a spus acest lucru: „Știi că cineva te iubește, pentru că atunci când îți spune numele, simți că numele tău este în siguranță în gura lui”. Un alt băiețel, doar de câțiva anișori, ne dă o și mai grăitoare lecție de iubire. Acest băiețel, ieșind cu mămica lui la poartă, l-a văzut pe vecinul lui – un bătrânel căruia tocmai îi murise soția – plângând la poartă. Atunci, el s-a smuls din mâna mamei lui și a alergat la vecinul său, sărindu-i de gât. Și a stat așa multișor. Mămica lui, foarte înțeleaptă, nu i-a spus nimic, așteptând să se întoarcă singur la ea. Când a venit, ea l-a întrebat: „Ce i-ai spus vecinului?” Băiețelul i-a răspuns simplu și candid: „Nu i-am spus nimic, doar l-am ajutat să plângă!” Parcă îl auzim pe Sfântul Ioan Evanghelistul: „Să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul” (I Ioan 3, 18). Voi mai adăuga aici o declarație și o definiție, care îmi pare că se împletesc frumos și firesc. Prima este o declarație de iubire care, după spusele sale, l-a marcat decisiv pe Constantin Noica: „Te iubesc atât de mult încât simt că te pot părăsi!” La această declarație, Fericitul Augustin vine cu o definiție: „A spune cuiva Te iubesc este ca și cum i-ai spune Tu nu vei muri niciodată!”
Nu înseamnă, oare, pentru cel care a lăsat acest înțeles al iubirii, că a găsit secretul tinereții? Răspunsul îl dă Victor Hugo: „Tinerețea este un soare care își prelungește răsăritul”.
Și atunci, care sunt provocările acestei iubiri? Mai întâi, propria persoană, egoismul care transformă pe cealaltă persoană în obiectul propriei tale iubiri. Dacă înțelegi cele de mai sus, atunci nu poți decât să te îndrăgostești de frumosul absolut pe care îl recunoști în cealaltă sau celelalte persoane. Și, pentru că împotriva frumuseții nu se pune urâțenia, ci lipsa de sens, afli în celălalt un sens atât de adevărat încât se ridică deasupra cuvintelor, deasupra ta. Un sens absolut, care îți arată valorile veșnice ale tinereții. În basmul amintit mai sus, tânărul a căzut pentru că, deși a căutat tinerețea veșnică, nu a căutat și iubirea, ba chiar a respins-o, rămânând astfel în mediocritatea a cărei singură finalitate este moartea. Mircea Eliade, sesizând lucrul acesta, a zis că „ispitele tinereții sunt: mediocritatea sentimentelor, mediocritatea cerebrală și iluzia unei fericiri comode”. Atrage atenția Eliade asupra faptului că nu suntem convinși de veșnicie, de nevoia de ea, pe care ar trebui s-o simțim stringentă și urgentă și… îmbătrânim.
Eliade a introdus și mediocritatea cerebrală. Mintea întotdeauna își arogă drepturi pe care nu le are și nu le merită. Mintea întotdeauna a încercat, de cele mai multe ori cu succes, să asuprească inima. N-au spus Sfinții Părinți că rugăciunea inimii înseamnă nu ridicarea inimii la minte, ci coborârea minții în inimă? Mintea trebuie să se smerească, iar inima să se înalțe prin dorința cea frumoasă și adevărată după Dumnezeu. El ne primește și vrea să-I întoarcem iubirea. Și face un lucru la care nu ne gândim îndeajuns. El nu ne judecă, nici când greșim, ci ne arată încredere, lăsându-ne pe noi să ne judecăm și arătând că cel care iubește nu judecă: „Dacă aude cineva cuvintele Mele și nu le păzește, nu Eu îl judec; căci n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea” (Ioan 12, 47). Cât de repede poți să-l pierzi pe un tânăr atunci când îl judeci sau îi vorbești de sus! Chiar dacă te îndreptățești prin scopul tău bun, tânărul te va dovedi imediat de impostură. Tânărul nu suportă ipocrizia. Zis-a Avva Pimen: „A învăța pe cineva este egal cu a-l mustra!” De aceea am zis că dacă te duci spre tânăr să îl înveți, l-ai pierdut. Dar fii tu tânăr. Fii tu tânăr și îl vei câștiga. Frumusețea ca plinătate a sensului nu se dobândește prin raționamente. Nu este urmare a unor algoritmi. Frumusețea întotdeauna se molipsește, căci se află în ea un sens care seduce, care cucerește. Dacă rămâi autentic – și în fața ta și în fața celuilalt –, ai găsit acest sens și atunci vei fi gata să-ți pui viața în slujba lui.
Dacă vrei să rămâi tânăr, dacă vrei ca tinerețea să se ridice deasupra provocărilor de tot felul, ai nevoie să înveți să privești frumosul, să îl admiri. În momentul în care ai abdicat de la nevoința aceasta și nu mai cauți frumosul în jurul tău, ai îmbătrânit. Trebuie să ne obișnuim să vedem frumosul acolo unde este el, pentru că este. Trebuie să ne obișnuim, să ne deprindem, să ne luptăm. Să căutăm sensul în afara noastră nu oricum, ci într-o persoană. Și Hristos este prima Persoană de care ar trebui să ne apropiem. Numai El ne poate da această putere de a iubi frumos și delicat, doar de la El ne putem molipsi, căci El a zis: „Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29). Duhul Sfânt Se coboară și rămâne doar peste acela care este smerit și cuminte. Acela care înțelege că persoana din fața lui este mai de preț decât sine, pentru că a înțeles că sensul lui se află în cealaltă persoană.
Când am pus la început titlul „provocările tinereții”, m-am gândit și la faptul că suntem provocați și de ea. Ne provoacă mereu tinerețea să privim lumea la fel ca ea. Spune un sfânt părinte că „atât timp vom avea ispite și crize până când vom ajunge să ne vedem pe noi înșine cu ochii cu care ne vede Dumnezeu”. Atunci, aceasta este calea: să te uiți la cel de lângă tine, cu admirație față de frumosul care este în el, să te uiți la acest frumos, până vei uita de tine. Aici începe drumul către tinerețe. Astfel învățăm să privim cu ochii cu care ne privește Dumnezeu și cred că ochii aceștia sunt ochii unui îndrăgostit. Haideți să încercăm să privim astfel lumea, cu ochii unui îndrăgostit. Să ne lăsăm fermecați de frumusețea acestei lumi și vă garantez că vom deveni din ce în ce mai tineri.