Bucovina a fost o primă motivație a împrietenirii noastre.
Suntem în 1968, la expoziția „111” din București, sala Kalinderu, când fostul meu Profesor de anatomie artistică, dr. Gheorghe Ghițescu, se îndreaptă spre mine:
– Vreau să-ți prezint un bucovinean…
Într-un colț al sălii, stând liniștit, stingher dar hotărât, văd imaginea distinsă a unui domn cu privire pătrunzătoare și blândă. Era pictorul Paul Gherasim. Impresionat din primul moment de acest chip, parcă de monah, cu zâmbetul și glasul cald, am schimbat câteva cuvinte privind expoziția și locurile de baștină. Momentul va cimenta o prietenie de peste 50 de ani. Am simțit, din prima clipă, învăluirea unui părinte, a unui apropiat sfetnic.
În atelierul meu timișorean, cercetam și experimentam probleme ale limbajului plastic, dar cu fiecare prilej de deplasare la București, ani de zile, aveam întâi și întâi două drumuri: spre revista „Secolul 20”, de pe calea Victoriei, și spre un atelier de pe strada Șelari nr. 13, la domnul Dan Hăulică și la pictorul Paul Gherasim. Vizitele erau o hrană. Erau două repere. Singurele care mă interesau din capitală, în anii aceia.
Între cele două trenuri Timișoara–București, mergeam întâi la sediul revistei. Eram primit în biroul domnului Dan Hăulică. Purtam un schimb de impresii și informații privind cele ce se petreceau în domeniul artelor, la noi și în lume. Îmi întăream unele convingeri. Plecam însuflețit și mă îndreptam apoi spre cea de-a doua adresă, strada Șelari. La etaj, atelierul pictorului Paul Gherasim. Eram întâmpinat cu zâmbetul știut, de părinte și prieten. Un atelier modest, o fereastră largă, de unde puteai privi de la înălțime Bucureștiul, un șevalet de lucru, o paletă, pânze cu fața la perete. Ne așezam, eram servit cu un pahar de vin de calitate și începeam să povestim. Prioritatea o avea domnul Paul, totdeauna cu destăinuiri și povețe utile meseriilor noastre. După o vreme și după o discuție, câștigând o necesară apropiere, mă bucuram de deschiderea domnului Paul, acesta arătându-mi unele lucrări. Mi-amintesc, de atunci, seria de picturi cu „Țăranul”, de la unele de format mic, de aproximativ 35 centimetri, până la cele ample, de aproape doi metri. Și, de aici, plecam apoi îmbogățit spre casă.
Anii au trecut. La Teremia Mare, în tabăra de pictură din toamna lui 1984, îl întâlnesc pe Paul, alături de pictorii Horea Paștina, Christian Paraschiv și Mihai Sârbulescu. S-a înfiripat atunci nașterea unei grupări. Un gând de-al lui Paul Gherasim: a fi cu toții împreună, într-o grădină, când natura renaște, și să pictăm cu bucurie și mirare, uitând de toate achizițiile noastre, să pictăm ca la începutul lumii. O spune Paul: „Neputința este sinceritate” (Dosar Prolog, Mihai Sârbulescu), iar eu, mai târziu, „Pictura este gospodărirea neputinței”…
În luna mai din anul următor, o livadă de meri înfloriți ne așteaptă la marginea conacului lui Enescu și al Marucăi Cantacuzino, din Tescani. O „beție” luminoasă și mistică ne-a cuprins. Albinele și-au pornit colinda, iar noi, la fel, cu instrumentele de desen și pictură. Paul își va aminti: „Nu am mers la Tescani, fiindcă ar fi fost acolo un peisaj nu știu cum. Ne-am dus când se deschideau mugurii. La Tescani era o livadă cu meri. Unde să găsim un loc mai potrivit să desenăm muguri de măr?… La Tescani! (…) Nu putem defini ceea ce nu se poate defini. (…)
Sunt două lumi. Una dintre ele simt că îmi fuge de sub picioare. Pământul îmi fuge, cu lume cu tot, cu lumea aceasta în care trăim. Și este lumea lui Dumnezeu. Dacă nu deosebim, nu știm de ce am mers la Tescani când înmugureau merii! (…)
Când am desenat mugurele, floarea de măr, am făcut un lucru onest. (…) Descoperirea noastră era privitoare la viață, la credință, la faptul că încercăm, așa, să ne simțim în fața creației lui Dumnezeu. Să ne atingă, puțin, clipa grădinii aceleia unde a fost sădit, unde a înmugurit mărul” (Studiul 3, 2008, „La Cuptoare”).
Expoziția noastră din pragul Crăciunului din același an se va numi chiar „Floarea de măr”. Este și momentul când gruparea va purta numele de Prolog. „Pro Logos” – inscripționa de multe ori Paul în lucrările sale. „Prolog înseamnă, în limba greacă, consemna părintele Dumitru Stăniloae, primul cuvânt sau cuvânt de introducere. (…) Așa cum prin toată realitatea accesibilă nouă se străvede Dumnezeu, Creatorul ei, așa și printr-o pictură se vede Dumnezeu, Creatorul. S-ar putea spune, astfel, că fiecare pictură sau colecție de picturi este un început în pătrunderea puterii și gândirii creatoare a lui Dumnezeu cel infinit” (Catalogul expoziției Prolog, Veneția, 1994). Istoricul și criticul de artă Coriolan Babeți adaugă: „Prolog e o insulă de liniștire și un loc de odihnă a ochiului. Prologul etalează sau aspiră o poetică a isihiei” (Catalog Prolog, 2004).
O asemenea expoziție ca aceea a Prologului din decembrie 1985 a descumpănit. O îndrăzneală a cumințeniei, a unui murmur într-o plină atmosferă deseori de zgomot a modernității artei contemporane a intrigat o parte din critica și oamenii breslei. S-au auzit și vorbe de genul „…căci pictorii noștri au fugit la Tescani, ca să picteze flori de nuc”.
La a treia expoziție a Prologului, „Grădina”, din 1989, Paul îl invită și pe Ionică Grigorescu să expună și să participe la grupare. Mai târziu, la Veneția, în 1994, va veni alături de noi și Matei Lăzărescu.
Nu motivații teoretice neauzite, nu idei programatice au ținut gruparea noastră în viață. Ceea ce ne-a ținut laolaltă continuu a fost prietenia și o înclinare spre alteritate, o capacitate a împărtășirii bucuriilor. Fără a le pune într-o ordine, atributele care ne-au legat au fost acelea de împreună (de dăruire pentru și prin celălalt), de curățire (de idei, de prea plinul din noi) și de simplitate (de comunicare ne-contorsionată). Așadar, ne-au legat prietenia, credința, natura, ceea ce a și consolidat existența grupării care a fost sigură și de durată (de aproape patru decenii).
Paul ne părăsește în 2016. Am rămas singuri, cu un gol de neacoperit. Paul Gherasim: „Frumosul se respiră ca aerul… Neînserată lumină/ în licărul zilei/ îngână străvezime” (Studiul 3).