background

Părintele Serafim Hasna – model de răbdare în suferință

Părintele Serafim Hasna – model de răbdare în suferință

În Dicționarul explicativ al Limbii Române aflăm că suferința este „durere fizică sau morală; suferire; starea celui care suferă”. Acum, întrebarea la care foarte mulți dintre noi căutăm răspuns în momentul în care suferim, sufletește sau trupește, este „ce trebuie să fac pentru a mă vindeca?” Răspunsurile vin din foarte multe direcții și de multe ori ne fac să ne clătinăm și să ne îndoim de răspunsul pe care îl avem deja în fața ochilor noștri: credința cea dreaptă în Mântuitorul Iisus Hristos.

Părintele Emilian Simonopetritul spune că „această viață este un pod pe care treci pe malul celălalt, acolo unde te așteaptă Dumnezeu, ca să-l vezi «față către față» 1 Corinteni 13, 12) […]. Un mijloc pentru a-l trece este asceza multă, înfrânarea, robirea trupului care, adeseori, îmbolnăvește organismul și îl face mai puțin rezistent la condițiile vieții. Un al doilea mijloc sunt bolile peste care dăm în calea noastră și de care suferim. Ele pot fi o binecuvântare, adică să vină de la Dumnezeu, dar pot fi și urmarea greșelilor și a neatențiilor noastre. De exemplu, stai în curent și răcești. Nu ești atent la alimentație și te îmbolnăvești. Toate acestea, când le pui înaintea lui Dumnezeu, în sensul de a I le încredința Lui, se transformă de îndată într-un instrument al lui Dumnezeu. Adică omul le smulge din cugetarea trupească și le pune în mâinile lui Dumnezeu”.

O astfel de „smulgere din cugetarea trupească” o putem vedea atât de frumos în viața părintelui Serafim Hasna. Părintele s-a născut în preajma Mănăstirii Putna, în satul Straja. A văzut lumina zilei în luna martie 1983. A primit numele de Vasile și o educație aleasă, purtat adesea către sfânta mănăstire, unde întreaga familie își avea duhovnicul. În anul 1998, în luna mai, pe când avea doar 14 ani, neglijând binecuvântarea mamei, merge la scăldat în apele Sucevei, unde suferă un accident ce-l va țintui la pat pentru următorii 17 ani – fractură de coloană în zona cervicală. Din această zi, cu toate că nu va mai putea să-și miște decât capul, ochii și mintea, viitorul monah Serafim începe ancorarea cu toată forța și ființa în Dumnezeu. Până la intrarea în cinul monahal, în anul 2013, un ajutor deosebit l-a primit de la Dumnezeu și prin sora cea mică, cea care i-a fost alături și care a avut răbdarea să-i dea pagină cu pagină când citea vreo carte.

În toți acești ani, spovedania deasă și unirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, Taina Sfântului Maslu, citirea Sfintei Scripturi, a Vieților Sfinților și a minunilor acestora, legătura pe care a avut-o cu părinții Mănăstirii Putna au făcut ca duhul deznădejdii și al descurajării să stea departe de el.

„Suferința este dată celor aleși”, spunea părintele Iachint al Putnei. Tăria de suflet pe care a avut-o părintele Serafim și cugetarea smerită au făcut ca suferința și neputința să le primească drept o binecuvântare și să spună nu de puține ori: „Mai multă bucurie am avut în boală decât atunci când eram sănătos”.

Este necesar să amintim că rugăciunea a fost arma cea mai puternică a părintelui în războiul nevăzut pe care l-a avut de dus. Prin rugăciune, adesea cu lacrimi în ochi, a biruit egoismul și închipuirea de sine, cele mai subtile forme ale mândriei.

Ajuns în ajunul trecerii la cele veșnice, Preabunul Dumnezeu l-a învrednicit de un mare dar pe Părintele Serafim – un dialog cu Sine, cu Mântuitorul și izbăvitorul nostru Iisus Hristos. Dialogul cu Hristos, pe care Îl vede cu ochii minții, îl începe cu aceste cuvinte: „Acum slobozește pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace…”.

„[…] Vezi… cât sunt de frumos.” Dumnezeu îi dă să-și vadă propria frumusețe lăuntrică, ascunsă până atunci de ochii cei trupești sub chipul unui trup paralizat, deformat și plin de răni. „Fă-mi o bucurie… Pe toți, iartă-ne… pe toți, iartă-ne… Bine… Îți mulțumesc că m-ai ascultat […].”

Starea de adâncă pocăință îl stăpânește pe tot parcursul dialogului. La sfârșit, încheie cu aceste cuvinte: „Iartă-mă, Dumnezeul meu, iartă-mă și nu mă părăsi! Ce zici, Dumnezeul meu, mă ierți? Iartă-mă! Iartă-mă! Iartă-mă, Dumnezeul meu, iartă-mă! Iartă-mă! Te rog, iartă-mă!”

Tâlcuind în duhul Sfinților Părinți cuvintele „nu mă părăsi”, înțelegem că omul, când este în prezența Preabunului Dumnezeu, ar vrea ca acea starea să nu se termine, ci să rămână de-a pururi, pentru că e dulceață, pace și bucurie.

După câteva ceasuri, dimineață, în ziua de 17 ianuarie 2014, când se face prăznuirea Sfântului Antonie cel Mare, înconjurat de rugăciunea părinților din mănăstire, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Așa a trecut la cele veșnice Părintele Serafim, cel care a știut să prefacă suferința în bucurie și nădejdea în rugăciune și ne-a făcut cunoscut tuturor că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inima sa prin Duhul Sfânt.

Ierodiacon Artemie Chirica


Articol din revista
Cuvinte către tineri, nr. XVI/2023