Strămutatu-s-a la locașurile de veci, părintele protoschimonah Iacob Bîrsanu. Unul din cei de demult, stâlp al Bisericii noastre dreptmăritoare.
Părintele Iacob s-a născut pe 18 septembrie 1951, în comuna Mălini din Suceava. Urmând un vis mai vechi al său, s-a închinoviat la Mănăstirea Sihăstria în 24 martie 1983, fiind tuns în monahism doi ani mai târziu, la Mănăstirea Putna, de către Preasfințitul Gherasim Putneanul, când a primit numele de Visarion. Un an de zile, din toamna lui 1987, a slujit la Mănăstirea Moldovița ca preot și duhovnic. Aici l-am cunoscut, într-o vacanță de vară în timpul studiilor la Seminarul teologic. Jertfelnic și râvnitor, venise cu tractorul la mănăstire, pentru că alt mijloc de transport nu era disponibil, și a început imediat să spovedească maicile.
În 1989, când am intrat în monahism la Mănăstirea Putna, l-am regăsit aici și pe părintele Visarion. Pentru că știam că este un părinte blând și râvnitor, l-am ales ca naș de călugărie.
La plecarea sa din țară, lucrurile din chilia sfinției sale au rămas la mine. Printre ele am găsit multe texte notate cu scrisul său frumos din Sfânta Scriptură și din Sfinții Părinți. Plin de râvnă, când afla că un creștin din zonă înclină să plece din Biserica Ortodoxă, îl căuta, vorbea cu el și folosea aceste extrase.
Și-a dorit mult să viețuiască în Țara Sfântă. De aceea, în ianuarie 1990, a plecat în Sfântul Munte Athos, iar de acolo s-a îndreptat spre Ierusalim. La Mănăstirea Hozeva a ucenicit la Părintele Ioanichie Pârâială, cel care a fost ucenicul Sfântului Ioan Iacob. A fost un îndrăgostit de acest sfânt, de ale cărui moaște s-a îngrijit. Când s-a îmbolnăvit și a revenit în țară, a sprijinit popularizarea vieții și scrierilor Sfântului Ioan Iacob Hozevitul. La Mănăstirea Pojorâta a construit o nouă biserică închinată Sfântului Ioan Iacob, apoi a ctitorit Schitul „Sfântul Ioan Iacob Hozevitul și Sfânta Ana” de la Mestecăniș, între 2012 și 2015, unde va fi înmormântat după trecerea la cele veșnice din 27 mai 2023. Între timp, primise schima mare și numele Iacob, în cinstea Sfântului pe care l-a iubit și slujit întreaga viață.
A fost un OM. Serios și atent, responsabil și jertfelnic până la epuizare, Părintele Iacob nu a știut alt drum decât acela al urmării lui Hristos. Spunea de foarte multe ori că „Biserica are nevoie de oameni de jertfă”. Și viața i-a devenit jertfă! Mai spunea că monahul ar trebui să aibă scris, cu litere mari, în chilia sa cuvintele lui Hristos: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29). Nevoința lui aceasta a fost: să-și coboare cugetul sub toți. Simplu, dar înțelept, a știut să se facă, asemenea Sfântului Apostol Pavel, „tuturor toate” (I Corinteni 9, 22).
A căutat, prin tot ceea ce a făcut, să-i urmeze Sfântului Ioan Iacob, nu doar prin nevoința pe care a făcut-o la Hozeva, la căpătâiul acestuia, dar și prin felul lui de a fi. Răbdarea și jertfelnicia sa, greu de egalat astăzi, l-au învrednicit de mare har înaintea lui Dumnezeu. A avut mereu, pentru fiecare om care se apropia de el pentru un sfat sau mângâiere, un cuvânt simplu și hotărât, purtând mireasma Duhului Sfânt. Cei care, aflându-se la răscruce de drumuri sau în impas, s-au apropiat de Părintele Iacob, au plecat întăriți, având convingerea că Dumnezeu le-a vorbit prin părintele.
Un ctitor de biserici, un model pentru monahi și un mângâietor și povățuitor smerit al tuturor: iată în câteva cuvinte chipul acestei făclii ce va lumina de acum înainte ascuns, dar cu aceeași putere, în inimile noastre.