Kenan Wang, botezat Dionisie, s-a născut în China, dar de aproape un deceniu este stabilit în România și este căsătorit cu o româncă. În prezent, este doctorand la Facultatea de Istorie din București și simultan student la Teologie, deoarece dorește să devină preot. Parcursul său către Ortodoxie diferă de cel al majorității convertiților, fiind atras de împlinirea intelectuală pe care a găsit-o în Ortodoxie.
Cum ați cunoscut Ortodoxia și ce v-a determinat să deveniți ortodox?
Întreaga mea căutare spirituală a reprezentat o luptă împotriva utilitarismului, iar căile prin care am ajuns la creștinismul ortodox pot fi rezumate la două, restul aspectelor relevante fiind dezvoltate pe baza acestora.
Prima cale a fost cea estetică. Din păcate, trăim într-o epocă marcată de utilitarism, cu nuanțe și grade diferite în funcție de contextul geografic, cultural, economic sau politic, însă acesta se impune ca un fenomen universal, un geist al epocii noastre.
Acest utilitarism se reflectă în absolut toate aspectele vieții noastre, mai ales în estetică. De mic mi-am dat seama că vechile clădiri sunt, în general, mai frumoase decât cele recente. Nu pentru că nu ar exista capodopere ale arhitecturii contemporane, ci pentru că, în majoritatea cazurilor, criteriul principal al construcțiilor este profitabilitatea. Spațiul liber în care creativitatea arhitectului poate excela s-a redus semnificativ comparativ cu, de exemplu, epoca renascentistă. Această situație nefericită este agravată de faptul că am copilărit într-un oraș industrial de tip sovietic, unde totul este gri și „brutal”, totul este creat după principiile utilitariste. Efectiv, mă simțeam „asfixiat” în orașul meu natal. Desigur, situația nefericită nu se limitează la arhitectură, ci se extinde și la vestimentație, la comportamentul oamenilor, la limbajul folosit în interacțiunile cotidiene etc.
Cred că toți oamenii se nasc cu o aspirație către frumusețe, pentru că Dumnezeu este sursa frumuseții, iar vocația naturală a omului este îndumnezeirea – aceasta fiind imprimată în adâncul sufletului nostru. Însă, la mulți, dacă nu la majoritatea oamenilor, această aspirație a fost inhibată, astfel încât și-au pierdut perspectiva verticală asupra vieții și se mulțumesc cu starea degradantă a acestei vallis lacrimarum (valea plângerii). Din fericire, providența lui Dumnezeu m-a ferit de această inhibare. Aspirația mea către realitățile superioare nu numai că nu a fost inhibată, ci a devenit din ce în ce mai ardentă. Pentru acest lucru am plătit prețul marginalizării în școală și în familie; însă – iată harul lui Dumnezeu –, părinții mei erau suficient de ocupați cu munca, încât nu au avut timp să-mi inhibe această aspirație și să mă conformeze pseudo-valorilor utilitariste ale societății.
Aici începe a doua cale, căutarea mea filosofică. Inițial, am fost atras de budism, din două motive. În primul rând, templele budiste erau printre puținele locuri unde puteam observa frumusețea liniștii și armoniei; construirea și decorarea lor au fost ghidate de alte criterii decât cele utilitariste. Această frumusețe nu se poate compara cu cea a bisericilor creștine din Europa, însă este net superioară diverselor forme de „biserici garaje/depozite” din Asia. Un alt motiv a fost faptul că budismul a reprezentat, pentru mai bine de un mileniu, ultimul refugiu al oamenilor din China care au simțit nevoia unei căutări metafizice și, tocmai datorită acestui fapt, nu au putut fi integrați în societatea chineză.
De atunci, mi-am dorit să mă dedic în totalitate studiului religiei. Am avut o dorință arzătoare de a deveni monah, indiferent de religie, pentru a scăpa de pseudo-valorile utilitariste. Am studiat budismul și am fost fascinat de metafizica sa, deoarece în filosofia chineză (nu doar cea contemporană, ci și cea clasică) căutarea metafizicii este inhibată, pe motivul că nu ar aduce niciun beneficiu imediat societății. Budismul, fiind o religie metafizică, căuta exact ceea ce este inhibat, deși nu interzis, în societatea chineză. Cu toate acestea, pesimismul eshatologic inerent budismului m-a determinat să mă orientez către alte religii. Practic, conform budismului, viața noastră – nu doar cea pământească, ci și cea cerească – nu are niciun sens; iar singurul obiectiv al învățăturii și al ascetismului budist este stingerea suferinței printr-un proces de depersonalizare.
În plus, metafizica budistă mi s-a părut incompletă, chiar dacă este mult superioară pseudo-metafizicii neo-confucianiste (care de fapt este o etică socială absolutizată); însuși Buddha i-a îndemnat pe ucenicii săi să nu caute adevărurile despre originea universului, originea căderii omului etc., ci să se concentreze exclusiv pe stingerea suferinței.
După aceea, am studiat și islamul, dar mi-am pierdut rapid interesul pentru această religie. Practic, islamul este o religie a supunerii. Se proclamă ca fiind stilul de viață impus de Dumnezeu oamenilor, iar oamenii trebuie să se supună și atât. De asemenea, islamul este o religie care urmărește așa-numita „fericire în ambele vieți”; renunțarea la societate nu numai că nu este considerată o virtute, ci este văzută ca o deviație; dovadă stă faptul că, în islam, monahismul este descurajat. Practic, întreaga metafizică islamică este o continuare a metafizicii grecești antice; contribuțiile filosofilor islamici la dezvoltarea ulterioară a metafizicii nu pot fi comparate cu cele ale filosofilor creștini. Mi s-a părut că islamul nu se potrivește căutărilor mele spirituale.
Am ajuns la creștinism fiind fascinat de ideea de Dumnezeu-Om, de faptul că acel primum movens nu este doar personal, ci și intervenționist, și mai mult decât atât, iubește oamenii atât de mult încât S-a făcut om, asumându-Și natura umană. Astfel, a construit un pod între El – Creatorul – și creație, între etern și temporal, între imutabil și mutabil, între imortal și mortal. O asemenea dogmă nu se găsește în nicio altă religie. De fapt, o astfel de idee este chiar blasfematoare pentru alte religii; nici creștinii nu au putut să-i accepte pe deplin strălucirea decât după multe lupte. Chiar și apostolii au fost șocați de cuvintele Mântuitorului privind euharistia. Primele șapte sinoade ecumenice au tratat tocmai problema unei asemenea posibilități.
Realitatea divino-umană a „evenimentului Iisus” are și o dimensiune socială. Anume, dacă Logosul lui Dumnezeu Și-a asumat natura umană, care este universală și se reflectă în fiecare om, indiferent de poziția sa socială sau de bogăția materială pe care a acumulat-o, atunci cum poate un om muritor să discrimineze pe cei mai vulnerabili decât el? Acesta este remediul „maledicției naturale” a tuturor civilizațiilor clasice, în special a civilizației chineze, pentru care o astfel de egalitate este de neconceput. Nu se poate ajunge la această concluzie prin lumina rațiunii naturale, ci doar prin revelație dumnezeiască. Oricât de „raționalist” aș fi, în această privință trebuie să strig „Credo quia absurdum”!
Am descoperit creștinismul prin intermediul filierei catolice. În schimb, nu m-am interesat prea mult de protestantism, pentru că mi s-a părut anacronic. Abordarea protestantă asupra Sfintei Scripturi, precum și asupra istoriei Bisericii, este destul de similară cu cea islamică. Totuși, trebuie să recunoaștem că protestantismul a contribuit enorm la patrimoniul lingvistic, cultural și filosofic al Europei. Dumnezeu a rânduit ca acolo unde catolicii nu și-au valorificat talanții dați de El, să vină alții să-i valorifice.
Pot spune că baza mea filosofică este una aristotelic-scolastică. Sunt familiarizat cu teologia catolică, în special cea scolastică, dar sunt deschis și față de alte abordări precum cele de după Conciliul II Vatican. Însă ceea ce m-a determinat să devin ortodox și nu catolic este faptul că în Ortodoxie mi se permite să practic „creștinismul Sfinților Părinți”; să am aceeași phronema precum ei și să dezvolt teologia pe baza teologiei lor. Aceasta nu înseamnă în niciun caz că doresc să abordez exclusiv aceleași subiecte pe care ei le-au abordat deja, ci înseamnă că îmi doresc să abordez subiectele actuale în cadrul gândirii teologice a Sfinților Părinți.
În biserica catolică, din păcate, lucrurile nu mai stau așa. Probabil datorită unei dorințe de a-și extinde numărul de credincioși, în catolicism aproape toate abordările teologice și toate stilurile de viață pot fi aprobate, chiar dacă reprezintă deviații grave față de creștinismul Sfinților Părinți. De exemplu, există celebra „teologie” a eliberării, care folosește ca metodologie dialectica materialistă marxistă. Până și astfel de curente sunt tolerate astăzi în biserica catolică. Întrebarea mea este: dacă metodologia marxistă este așa de potrivită pentru cercetarea teologică, atunci ce rost a avut teologia Sfinților Părinți? Dacă Împărăția lui Dumnezeu nu este decât o „decorațiune retorică” ce se referă în realitate la o utopie pământească, atunci care ar mai fi sensul ultim al vieții noastre, căci oricum suntem muritori?
Probabil că pentru mulți, în catolicism continuă să fie posibilă practicarea creștinismului Sfinților Părinți, însă acesta nu a fost cazul meu. Din interacțiunile mele cu ierarhi, preoți și teologi catolici, am simțit o presiune neplăcută din partea lor. Toți mă încurajau „să dezvolt teologia creștină în cadrul gândirii chineze”. Această abordare ar fi fost în contradicție cu întreaga mea căutare spirituală, prin care îmi doream să mă lepăd de gândirea chineză, care inhibă căutările metafizice. Cred că ei au fost bine intenționați și doreau ca eu să pot contribui la evanghelizarea Chinei – lucru pe care îl consider imposibil. Dar au uitat faptul că evanghelizarea nu este similară cu extinderea unei afaceri într-o piață nouă. Nu trebuie să aplicăm logica corporatistă în Biserică. Pentru evanghelizare, contează spiritul omului, nu potențialul economic sau politic al acestuia. Dacă omul se închide într-o perspectivă orizontală asupra lumii, atunci evanghelizarea nu este posibilă, iar abordarea acestui subiect nu poate fi decât o întristare pentru mine personal.
Din fericire, Dumnezeu m-a ghidat spre Ortodoxie, iar toate lucrurile care mi s-au întâmplat confirmă că a fost voia Lui. În Ortodoxie, nu doar că nu am mai simțit presiunea de „a dezvolta teologia creștină în cadrul gândirii chineze”, dimpotrivă, sunt apreciat pentru adeziunea mea fermă la phronema Sfinților Părinți.
V-ați născut și ați crescut în China, până la 14 ani. Venind dintr-o civilizație extrem-orientală, cum percepeți creștinătatea răsăriteană și creștinătatea apuseană din civilizația europeană?
Aș dori să răspund la această întrebare în calitate de cercetător al istoriei bisericești, pentru că percepția tipică chinezească la un astfel de subiect ar fi: „între ele nu este nicio diferență, abordează niște lucruri inutile care nu contribuie cu nimic la bunăstarea omului”.
Dumnezeu a rânduit ca mesajul evanghelic să se răspândească mai întâi în contextul greco-roman. Sfinții Părinți au preluat terminologii și concepte din filosofia greacă pentru a-și dezvolta teologia, iar instituționalizarea Bisericii creștine a urmat modelul administrației romane. Ambele culturi sunt părți constitutive ale creștinismului pe care îl cunoaștem astăzi. Este normal să apară diferențe de abordare și de nuanțare în teologie, așa cum, în epoca patristică, Școala Alexandrină avea o teologie destul de diferită față de teologia Școlii Antiohiene.
Motivațiile geopolitice au condus la înstrăinarea inițială a celor două părți ale bisericii creștine, apoi la nefericitul moment al marii schisme din 1054. Ruptura finală a venit după 1204, când cruciații au jefuit Constantinopolul, comițând nu doar crime de război, dar și nenumărate sacrilegii.
După momentul rupturii finale, creștinătatea apuseană a luat o cale diferită de cea a creștinătății răsăritene, cu toate avantajele și dezavantajele ei. Creștinătatea apuseană dispunea de suficiente resurse pentru a se dezvolta, atât în teologie, cât și în științele profane și în administrație. La acest lucru au contribuit marile descoperiri geografice și faptul că era ferită de invaziile barbare – țările ortodoxe din Balcani constituind scutul Europei în fața expansionismului musulman, Reconquista peninsulei Iberice se apropia de victoria finală, iar maghiarii, balticii și barbarii din nord erau deja creștinați. De aceea, putem vorbi de o dezvoltare teologică neîntreruptă în Occident. Aceștia au fost mereu pro-activi în abordarea subiectelor noi, iar independența Statului Papal le-a permis să se bucure de o libertate de exprimare mai mare decât creștinătatea răsăriteană sub simfonia bizantină sau sub tirania otomană/mongolă/țaristă.
În schimb, creștinătatea răsăriteană a avut o istorie mai puțin fericită. Imperiul Bizantin nu s-a recuperat niciodată după distrugerile cauzate de a patra cruciadă, situația fiind agravată în mod fatal de expansionismul otoman. Din nefericire, în timpul ocupației otomane, a fost grav afectată misiunea pe care Biserica Ortodoxă o desfășura în rândul popoarelor balcanice și nu numai. Într-o astfel de circumstanță, cu greu se poate vorbi despre o dezvoltare teologică, culturală sau științifică. În Muntele Athos, cercetarea științelor naturale era mai înfloritoare în secolul al XIV-lea decât în epoca luminilor! Popoarele ortodoxe din Balcani se aflau într-o situație și mai disperată: acestea nici nu au avut timp să-și dezvolte o cultură teologică bogată și deja erau nevoite să se lupte pentru supraviețuirea fizică.
Pe de altă parte, tocmai această stare de stagnare a conservat cadrul gândirii patristice în creștinătatea răsăriteană. Aici se manifestă pronia lui Dumnezeu, Care nu permite niciun rău dacă acesta nu poate constitui un prilej prin care omul să fie capabil să accepte invitația lui Dumnezeu de a face bine. Creștinătatea apuseană ne-a arătat ce înseamnă părăsirea cadrului de gândire patristică, dându-și singură o lovitură gravă, reprezentată de reforma protestantă. Martin Luther însuși s-a proclamat ucenic spiritual al lui William de Ockham. Originea teologică și spirituală a reformei protestante trebuie trasată mult înainte de apariția ei propriu-zisă, la William de Ockham și la tot ce a însemnat reînvierea nominalismului în Evul Mediu occidental.
Cred că astăzi, într-o epocă în care comunicarea devine mult mai facilă și prejudecățile pot fi învinse mult mai ușor, este momentul să învățăm unii de la alții. Creștinătatea apuseană poate descoperi la noi importanța păstrării cadrului de gândire patristică (phronema), creând o altfel de mișcare „ad fontes”; iar experiența lor ne poate ajuta la reluarea dezvoltării firești a teologiei bizantine, care a fost întreruptă în secolul al XIV-lea – ultima clarificare dogmatică în Răsărit s-a desfășurat în cadrul sinoadelor palamite din 1341–1351, considerate de unii ca fiind al IX-lea Sinod Ecumenic. Astfel, să abordăm și noi subiectele de actualitate, evitând exagerările și excesele deja experimentate de ei.