De 25 de ani îi păstorește pe românii din Europa Occidentală și Meridională. Neobosit în oferirea cuvântului care să conducă la Hristos, zidind și ridicând sufletele credincioșilor, fiind în același timp o prezență luminoasă și odihnitoare oriunde este chemat, fie la slujbe, fie la evenimente culturale, Înaltpreasfințitul Părinte Iosif a vizitat anul acesta Mănăstirea Putna și ne-a lăsat câteva cuvinte și nouă, celor de acasă.
Monahul
Foarte puțini știu că îndeletnicirea cea mai ascunsă, cea mai tainică a monahului, este lupta cu gândurile. Prin aceasta, monahul se pregătește pentru a-L primi pe Hristos și a-L face să rămână și să Se odihnească în casa sufletului său. Dar în această luptă cu gândurile nu suntem singuri, ci Îl avem sprijinitor pe Hristos, pavăză neclintită, pe Cel care S-a dat pe Sine jertfă pe cruce, din dragoste pentru noi. De aceea monahul primește în taina călugăriei sabia Duhului, adică șiragul de metanii, ca să-L cheme pe Hristos cu timp și fără timp, în orice împrejurare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
Însă, la un moment dat, lupta cu gândurile este foarte grea, anevoioasă până la akedie, acea stare în care vin multe gânduri de genul „ce rost are?… m-am plictisit”. Akedia e o stare de plictiseală. Repetând toată ziua rugăciunea, ni se pare că nu vedem capătul drumului pe care ea ne însoțește, capătul drumului pe care mergem, de fapt, cu Hristos. De aceea e posibil să cădem de multe ori în deznădejde și în plictiseală. Dar la capătul drumului, dacă vom avea încredere în Hristos, Îl întâlnim pe El, Cel care ne-a și însoțit nevăzut. Bucuria Lui va fi și a noastră, a tuturor.
Eu aș numi slujba tunderii în monahism „Taina Domnului”. Dacă o recitim atunci când ni se pare că frații au ceva cu noi, că suntem nedreptățiți, batjocoriți, umiliți, sau că Domnul ne-a uitat, ne vom da seama că prin fratele de lângă noi Dumnezeu își aduce aminte de noi. Unul te mângâie, altul te ridică prin asprimea cuvântului, printr-o nedreptate oarecare pe care aparent o face. Dar dincolo de toate, Hristos vrea să fim și noi în nedreptate la fel de tari ca El. Vrea să ne asemănăm Lui, să ne urcăm și pe cruce cu El, dar și să-i mângâiem pe frați cu ascultarea noastră, cu bucuria noastră, cu recunoștința noastră, așa cum a făcut și El cu Apostolii Săi și cum face cu fiecare dintre noi.
Nu pot vorbi despre călugări altfel decât ca de niște luptători ai duhului, care îmbină theoria (vederea lui Dumnezeu) cu orthopraxia (viețuirea cea dreaptă). Dar ce faptă bună putem să facem noi? Uneori ajunge o privire, un gând bun, un gând de rugăciune, o dorință de bine pentru celălalt. Avem nevoie să ne biruim pe noi înșine pentru a putea spune că-i vrem binele celuilalt. Și nu orice bine, ci binele ontologic, binele absolut, care este mântuirea. Niciodată nu vom ajunge să spunem desăvârșit acest lucru, pentru că undeva, în adâncurile noastre, stă la pândă balaurul egoismului. Numai Hristos S-a dus până la capăt pentru noi, pentru mântuirea noastră, pe cruce. Diavolul L-a așteptat prima dată în pustiu, dar L-a așteptat și pe cruce. Acel cutremur teribil și întuneric care s-au făcut pe fața pământului au fost o pregustare a iadului, pe care Hristos l-a cutremurat și l-a explodat. În El, puterea iubirii dumnezeiești a biruit neputința omenească. Așa se întâmplă și cu noi. Căci o vreme, în decursul vieții noastre, ne punem încrederea în noi. Dar nici Hristos nu a spus că poate, ci totdeauna și-a supus voia Sa voii Părintelui. Deci, ajunge să-i vrei binele celuilalt. De aici pleacă o întreagă construcție lăuntrică, ziduri care se ridică sau care se dărâmă, până înțelegem noi care este taina iubirii.
Rugăciunea ca experiență a Învierii
Rugăciunea noastră este rugăciunea lui Hristos. Dar ce face Hristos? Îi arată Părintelui ceresc coasta împunsă. Acesta e izvorul vindecării noastre. Coasta Lui împunsă de unde izvorăște iertarea și hrana noastră și băutura care ne adapă. E mijlocirea Lui veșnică pentru om. El e rugător pentru noi. Noi ne rugăm în Hristos, noi putem să zicem toată ziua „Hristos a înviat”! Sau „Doamne, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” Aceasta este învierea mea cu Hristos, Care mă scoate neîncetat din iadul meu. De fapt, nici nu mă lasă să intru acolo. Numai ce am atins cu degetul dogoarea iadului – conștiința, care nu ne dă pace, cum strigăm către El, cum ne scoate de acolo. E atât de palpabilă starea aceasta. Hristos este Cel care Se roagă pentru noi, nu noi ne rugăm. Și Duhul Sfânt Se roagă cu suspine neîncetate pentru noi. Deci Hristos e Mijlocitorul, dar Duhul face ca noi să strigăm către Domnul să mijlocească pentru noi și El mijlocește pentru că El este rugăciune pentru noi. Permanentă rugăciune pentru noi. Nu starea noastră să o căutăm, ci prezența lui Hristos înviat, Care să ne ridice permanent în fața Părintelui ceresc, Care se uită la noi prin ochii lui Hristos.
Monahismul românesc în Occident
În mitropolia noastră avem aproximativ treizeci de mănăstiri românești. Menționez doar câteva dintre ele. Avem două pe insulele Iona și Mull, unde a viețuit marele ascet din secolul al VI-lea, Sfântul Columba, cu ucenicii săi. La acea vreme, monahismul de acolo era mai sporit decât în alte locuri din lume. Ei sunt cei care au încreștinat Franța. Călugării s-au coborât până în Vosgii francezi, unde trăiau retrași peste săptămână și se rugau, iar sâmbăta și duminica se coborau prin sate și predicau Evanghelia. Erau misionari. Acele insule au rămas goale și, la un moment dat, niște călugări benedictini foarte în vârstă au revenit pe insulă cu dorința de a reîncepe viața monahală. Dar au văzut că le foarte greu să reziste acolo și ne-au oferit nouă biserica. În timp, părintele Serafim, care terminase doctoratul la Duren, a reușit să reia viața monahală ortodoxă acolo. Astfel, de curând am reînființat două mănăstiri ortodoxe, una pe insula Iona, pentru călugări, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, vechea mănăstire a călugărilor celți, și una pe insula Mull, de maici, cu hramul Tuturor Sfinților Celți. Ei se întâlnesc pentru Sfânta Liturghie, apoi se retrage fiecare într-ale sale. Foarte mulți pelerini vin acolo tot anul, iar slujbele se săvârșesc mai mult în limba engleză.
Încercăm să reaprindem duhul monahal în Occident. Avem o mănăstire pe insula Porquerolles, în Franța, pe Mediterană, acolo unde au fost monahii părintelui Placide Deseille. Acolo, părintele Placide a descoperit o mănăstire din secolul al VII-lea, care a fost de mai multe ori distrusă de pirați și au rămas doar ruinele ei. Părintele a făcut o mănăstire în apropierea celei vechi, într-un fort militar care i-a fost oferit. Când părintele a plecat, ne-a lăsat-o nouă, dar e nevoie de monahi.
Apoi la Castellane, la 70 km deasupra Mării Mediterane, în munți, în cea mai pitorească zonă a Franței, într-o zonă de o frumusețe extraordinară. De asemenea, în Marea Britanie avem patru mănăstiri, iar în Belgia una de maici pe care am cumpărat-o de la Biserica Romano-Catolică.
Sfântul Sofronie Saharov
Mi-l aduc aminte ca la Pateric. Înaltpreasfințitul Serafim, pe când eram în anul al II-lea la Facultate, în 1991, ne-a trimis la Essex. Eram trei studenți și un ieromonah. La vremea aceea, să ajungi la Londra era ceva ieșit din comun. Acolo, pentru că erau monahi din multe nații, au înlocuit laudele bisericești prin rugăciunea lui Iisus. Ajunși la Essex, ne întâmpină un tânăr finlandez blond, zâmbitor, ne întinde mâna și spune: „Eu sunt un porc!” Începe să râdă și continuă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” Primul lucru care m-a marcat acolo a fost faptul că toată lumea zâmbea. Am reușit să ne întâlnim și cu părintele Rafail Noica, dar noi doream să îl întâlnim și pe părintele Sofronie. Într-o zi, îl vedem mergând pe alee, purtat la braț de doi părinți. Am mers țintă la el, i-am luat mâna și i-am sărutat-o. Și așa cum te curentează când pui mâna pe ceva, așa am simțit și eu când i-am sărutat mâna. Nu mi-a mai trebuit nimic. L-am văzut și mi-a fost de ajuns. Părintele ne-a dat o binecuvântare, ne-a spus un cuvânt de folos în rusă, pe care au încercat să ni-l traducă însoțitorii, dar eu nu mai auzeam nimic. M-am umplut de o asemenea bucurie și har că nu mi-a mai trebuit nici să-l mai văd după aceea.
Regele Mihai
Pe 15 martie 1998, Regele Mihai a îndrăznit să vină la hirotonia mea întru Arhiepiscop. A trecut peste toate opozițiile și peste toate sfaturile primite de la cei care îi spuneau că se compromite. Răspunsul lui a fost ferm: „Cum să mă compromit eu cu Biserica neamului românesc? Să tacă din gură!”
După aceea, mergeam din când în când la el în Elveția și îl spovedeam și împărtășeam, o dată pe lună sau la două luni, cum se putea. Regii se spovedesc și se împărtășesc ca toți oamenii. Iubea Biserica, Îl iubea pe Dumnezeu. Era lumina lui. Iar acest lucru se datorează mamei sale, care i-a dat câteva repere pe care nu le-a uitat niciodată. Mama lui, Regina Elena a României, soția lui Carol al II-lea, era o creștină practicantă.
Regele Mihai a iubit România și a sprijinit-o cât de mult a putut, chiar și din Elveția. Acolo erau mulți români în perioada post-decembristă, mulți refugiați politic, printre care și regele, care i-a coalizat în jurul său pe ceilalți refugiați. În același timp, în apropiere de locuința sa și-au luat case și câteva familii de securiști, care îl urmăreau și încercau să discrediteze această coalizare din preajma sa, considerându-l un pericol pentru România. Totuși, el a fost un vizionar și un om foarte simplu, curat, direct și foarte credincios, dar care a fost hăituit împreună cu întreaga familie, pentru că deranja.
Îndemn
Ai grijă de tine, privește-te profund, până în adâncul tău, și apoi privește la celălalt și încearcă să-l scoți nevinovat, curat, frumos, luminos. Să te uiți la celălalt cu intensitatea cu care Hristos ne privește pe noi. Nimeni nu e mai rău decât altul. Dar nouă „ni se pune pata”, ca un fel de cataractă duhovnicească, și nu mai putem să-l vedem în taina lui pe cel pe care îl privim.