Când a sorții crudă lovire
Inima-mi sfâșie fără cruțare,
Și al meu suflet, plin de zdrobire,
Făr’ de speranță e-n chinuire:
Ah! atunci tu, voce zeiască,
Unica limb-a lăuntrului meu,
Tu, iubită, scumpă vioară,
Vii de mă mângâi cu sunetul tău.
Ție suferințele mele,
Ție durerile-mi mărturisesc
Și-n surâsul coardelor tale
Aflu balsamul ce-l caut, ce-l doresc,
Iar când, după-o ceață de jale,
Se-nseninează în inima mea –
Cui să-i spun atunci că-s ferice?
Ah! numai ție, consoția mea!
Tu-n dureri îmi ești mângâiere,
Tu-n fericire cu mine petreci;
Fii cu mine și după moarte,
Fii dar cu mine până în veci!