„După Dumnezeu și Maica Domnului, acesta este cel care mi-a fost aproape în mod tainic și discret. Un sfânt despre care nu știam mare lucru în momentul canonizării, dar care mi-a demonstrat cu smerenia caracteristică faptul că este mare făcător de minuni. Pentru mine, astăzi este o zi specială și de aceea am găsit de cuviință să vă împărtășesc din bucuria mea. Vă îmbrățișez pe toți!”
Răzvan s-a îmbolnăvit de cancer la Sofia, în timpul unei burse de studii. Aflase că cea mai bună prietenă a lui s-a sinucis și, pentru că nu a putut îndura această durere, i s-a declanșat un cancer limfatic.
Cum ai ajuns să-l cunoști pe Sfântul Iacob?
În anul 2017, am fost diagnosticat cu limfom Hodgkin stadiul IV. Aceasta este denumirea oficială a unui cancer limfatic, care se răspândise și la plămâni, oase și timus într-un timp foarte scurt. Medicii au fost foarte sceptici în privința vindecării. Chiar o prietenă, care este medic la Spitalul Militar și care m-a ajutat, a zis că prognosticul de viață mai este de maxim două luni. Atât au dat oamenii.
Mie nu mi s-a spus inițial de situația mea. Medicii de la spital au încercat să mă ferească de a ști că de fapt eu sunt în ultimul stadiu și îmi spuneau că sunt în stadii incipiente, dar medicul curant îmi zice la un moment dat: „Bănuiesc că știți în ce stadiu sunteți, știți că este stadiul IV”. Și atunci a fost o lovitură pentru mine. Era ultimul stadiu, metastaza. Și atunci, am început să plâng. Am plâns câteva minute și m-am simțit ca și cum mi s-a distrus tot viitorul, lumea, toate planurile, năzuințele. Cum rezolv problema? Trebuie să fac ceva. Am început să sun preoți și nimeni nu îmi răspundea la telefon, căci doream să vină cineva să mă împărtășească. Într-un final, am dat de părintele stareț de la Radu Vodă, mi-a trimis un preot, m-am împărtășit și din clipa aceea nu am mai avut absolut nicio frică. Am privit cu nădejde. Mie îmi era frică pentru mine, pentru sufletul meu, și de aceea voiam să mă împărtășesc când am aflat stadiul în care eram.
În acel an, chiar de aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Nicolae la Bari, pe 9 mai, am început citostaticele, iar când a avut loc canonizarea Sfântului Iacob Putneanul, am urmărit-o la televizor. Eu nu știam foarte multe date despre viața Sfântului Iacob, doar chestiuni istorice, nu referitoare la sfințenia lui. Dar în ziua canonizării sfântului, când i s-a cântat troparul, am simțit o emoție deosebită. Urmăream de acasă. Aveam metastaze osoase, niște dureri cumplite numai când mă mișcam, nu mai zic când mergeam la baie. Și stând în pat și urmărind slujba de canonizare, când s-a intonat troparul sfântului, am simțit acea emoție deosebită, care a iradiat din inimă în tot corpul. O bucurie deosebită pe care nu știu cum să o exprim. Este o chestiune extrem de personală.
Având acest sentiment, de fiecare dată când începeam citostaticele, cântam în mintea mea troparul icoanei Maicii Domnului Pantanassa, apoi cel al Sfântului Iacob Putneanul și simțeam ca și cum aș fi fost învăluit într-o mreajă și cineva mă elibera de mreaja aceea. Și de aceea spun că eu l-am simțit mereu pe Sfântul Iacob ca o prezență smerită și permanentă, alături de mine. Și exact același lucru am simțit la un an după ce m-am vindecat. Dar eu am continuat să mă rog și după ce s-a încheiat totul, adică după ce m-am vindecat.
Cât timp ai făcut citostaticele?
Aproape un an de zile, 24 de ședințe, apoi am urmat un tratament de radioterapie de 15 ședințe, pe care l-am încheiat în martie 2018.
În august am vorbit cu niște prieteni din Cehia și i-am adus la Putna. De atunci îl am la mare cinste pe Sfântul Iacob și nu trece nici o zi fără să mă rog sfântului. Unde lucrez, în București, am trei icoane: două ale Maicii Domnului și una a Sfântului Iacob. Așadar, când am intrat pe ușa bisericii mari, eu nu știam că Sfântul Iacob fusese înmormântat chiar în partea stângă. Când am venit cu seminarul, acum mulți ani, căci eu am făcut seminarul, nu știam de Sfântul Iacob, nimeni nu ne-a spus, nici de Mitropolitul Teoctist I al Moldovei. Știam doar că sunt niște morminte acolo. Deci, când am intrat pe ușă în pridvor, exact unde e mormântul Sfântului Iacob, am simțit exact același lucru și aceeași prezență. Și atunci m-am întors în partea stângă și am văzut icoana sfântului. Pe mine deja mă bufnise așa un plâns și încercam să mă strecor cumva. Nici nu voiam să pară ciudat, pentru că eram cu prietenii din Cehia care nu erau ortodocși. Dar m-a luat pe nepregătite, m-a surprins. Apoi, când am ajuns în paraclis, exact aceeași prezență, același duh, așa cum am simțit acasă când i-am ascultat prima dată troparul.
După momentul de acasă cu troparul, au mai fost momente deosebite?
Desigur. Începeam citostaticele. Eram întins în pat. Venea asistenta să-mi introducă substanța citostatică. Și tot timpul făceam Sfânta Cruce, apoi cântam către Maica Domnului în minte și către Sfântul Iacob. Și aveam simțământul acela de eliberare, care era atât de odihnitor. Și vă spun că nu mi-a fost rău. Medicii s-au mirat pentru că eu făceam câte șapte feluri de citostatice, câte 3 litri și jumătate de substanță citostatică. Medicul curant s-a mirat și i-a spus și mamei că „Eu nu sunt de acord cu acest tratament, dar nu am altceva ce să-i administrez; dacă nu încercăm așa, sigur o să moară”. Și s-a mirat pentru că se aștepta la stări foarte puternice de greață, de tot felul. Dar la mine nimic. O singură dată am avut febră 40 de grade. Dar, în general, nu am avut stări de rău. Toată lumea s-a minunat.
Vreau să vă spun că în același salon cu mine era un băiat care avea doar o tumoră la plămâni. Într-adevăr, era mai mare decât a mea. Dar am aflat apoi că el nu a rezistat tratamentului, iar pe mine Dumnezeu m-a salvat, prin Sfântul Iacob, și îi sunt recunoscător sfântului și îl am la mare cinste. Pentru mine, ziua de prăznuire a sfântului e ca o zi de Înviere.
Cum îl simțiți pe Sfântul Iacob acum?
La fel ca întotdeauna. Este exact aceeași prezență minunată, tainică, smerită. Este un sentiment de ușurare, de liniște. Mă simt odihnit. Cred că este un sfânt făcător de minuni al zilelor noastre, pe care Dumnezeu ni l-a descoperit și ni l-a dat ca să ne folosim.