Sâmbătă, 6 mai 2023, a avut loc vernisajul expoziției lui Horea Paștina, cu titlul „Argint e pe ape și aur în aer”. În continuarea vernisajului, prezentat de Sever Voinescu, redactor-șef la „Dilema veche”, s-a desfășurat conferința domniei sale „Cel care ascultă și privește. Despre exercițiul filocalic al picturii lui Horea Paștina”. Redăm mai jos o parte din cuvântul său.
De mai multe ori pe parcursul anilor, marele critic de artă și extraordinar promotor cultural Dan Hăulică și-a declarat public prețuirea pentru arta lui Horea Paștina. Pentru Dan Hăulică, Horea Paștina stă alături de Giorgio Morandi, mai ales prin capacitatea de a surprinde aerul metafizic al obiectelor simple și imperfecte din jur, ceea ce, subliniez eu, este doar la îndemîna celor mai hărăziți dintre pictori. Odată, l-am auzit pe Dan Hăulică asemuindu-l pe Horea Paștina lui Paolo Veronese, spunînd că cei doi se aseamănă printr-o modestie exemplară, care le permite un atac cu totul legitim, în adevăr, al unor mari teme precum Crucea sau Euharistia. Tot Dan Hăulică spunea despre Horea Paștina că are această capacitate remarcabilă de a reda și de a ne arăta misterul micilor lucruri imperfecte. Micul și insignifiantul, pentru noi, detaliu conține în el pe de-a întregul marele mister al existenței și al Împărăției lui Dumnezeu, așa cum o picătură dintr-un imens ocean are aceeași compoziție chimică precum toată nemăsurata întindere de apă.
Horea Paștina s-a definit, nu de puține ori, ca fiind cel care privește și cel care ascultă. Cadrul mănăstiresc în care există această expoziție este cum nu se poate mai potrivit pentru un asemenea artist. Mănăstirea dă ascultării un sens înalt pe care noi, în lume, nu-l putem cunoaște, din păcate. Noi nu mai știm să ne ascultăm între noi cînd stăm de vorbă unii cu alții, în sensul direct al auzului, darămite să știm ce-i aceea ascultare în sens duhovnicesc!
În acest cadru cred că e bine să vorbim despre privirile și ascultările lui Horea Paștina, amintindu-ne cel puțin un reper major al biografiei sale artistice. În 1985, pe cînd România trecea prin vremuri foarte grele, un grup de pictori s-a strîns în jurul lui Paul Gherasim și s-au numit „Prolog” și au făcut istorie în arta noastră plastică. Este vorba despre Christian Paraschiv, Mihai Sârbulescu, Constantin Flondor și Horea Paștina. Pe vremea aceea erau disponibile două variante de evoluție artistică pentru un pictor: sau te conformai Cezarului și serveai propaganda lui făcînd un gen de artă care nu avea cum să reziste, sau încercai o disidență care putea să nu ducă nicăieri, ba chiar putea să-ți aducă necazuri dacă nu era suficient de zgomotoasă încît să se audă și dincolo de granițele opace ale țării. Ei bine, acești artiști au optat pentru o a treia cale, care s-a dovedit a fi opțiunea corectă, validă, pentru că, după cum se vede, rezistă și astăzi, cînd regimul acela s-a dus, cînd alte regimuri și mode au venit și au trecut. Calea lor a fost lucrarea împreună în sens creștin. Acest grup, „Prolog”, s-a dovedit a fi foarte rezistent, ajungînd cel mai longeviv grup de pictori din istoria artelor noastre, căci ei expun și astăzi împreună. În același timp, fiecare dintre artiștii care-l compun are propria lui carieră. Această lucrare împreună care nu sacrifică individualitățile într-un soi de program procustian, ci le cultivă și le potențează în prietenie și în slujirea aceleiași credințe este, în fapt, bucuria regăsirii de sine într-un dialog spiritual cu celălalt. Horea Paștina este unul dintre protagoniștii principali ai acestui mod de a lucra împreună.
S-a vorbit foarte mult despre geometria prezentă în lucrările lui Horea Paștina. El își începe lucrul trasînd axele mari ale spațiului, ale lucrării sale, urmînd o lecție veche. Leonardo da Vinci a spus-o limpede: geometria este baza picturii. Astronomul Johannes Kepler, privind cerul, spunea și el că „oriunde este materie este geometrie”. Numai că geometriile lui Horea Paștina au ceva special pentru că, prin tematică, ele sunt proiectate mult dincolo de universul fizic, sînt proiectate acolo unde ar fi, poate, nefiresc să mai existe. Sentimentele noastre, intuițiile noastre, emoțiile noastre nu sînt, totuși, geometrice. În plus, geometriile lumii nu sînt vizibile, ci detectabile prin inteligență. Horea Paștina vrea să vedem geometriile ca pe veritabile schele pe care își ridică arta pentru a o păstra în continuare într-o relație sănătoasă cu creația lui Dumnezeu. Creația nu se reduce și nu poate fi citită numai prin geometrie. Dar, ca să poți să te apropii de duhul ei, trebuie să-ți exersezi tipul de disciplină pe care îl impune spiritul geometric. În acest sens, geometria e o lecție pentru noi: ne obligă la rigoare și la disciplină. Un exercițiu de ascultare.
Infinitele linii și puncte alcătuiesc o unică geometrie, așa cum unică și unitară e Creația însăși. Fiecare dintre noi, însă, găsește unghiurile și intersecțiile sale, „vede” figurile pe care imaginația și rugăciunea i le poate dezvălui și continuă cît trăiește să descopere noi configurări geometrice, la care nu s-a gîndit nimeni vreodată înainte. Dar asta nu înseamnă că există mai multe geometrii. Suntem în aceeași unicitate, în același mare cadru al Creației lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că deși vedem lucruri diferite, sîntem împreună. Miza artei lui Horea Paștina îmi pare a fi descoperirea faptului că, în același timp, sîntem parte a Creației și avem nevoie de contactul permanent cu ea, în toate straturile ei.
Trăim într-o lume dominată de imagine, o lume care, infatigabil, produce tot mai mult în registrul iconic. Paradoxul este că tocmai în lumea aceasta este din ce în ce mai multă nevoie de reabilitarea imaginii și a vizualului în general. Pictura, cu precădere genul de pictură pe care-l practică Horea Paștina, cu aceste tonuri postimpresioniste, folosind o paletă cromatică așezată, cuminte, este destinată să fie cel mai eficient mijloc de reabilitare a imaginii, de vindecare a iconicului rănit și pervertit de propria-i abundență. În fața lucrărilor sale, ne întrebăm dacă albul chiar nu este o culoare, căci un clișeu așa ne spune, că albul și negrul nu sînt culori. În sens fizic, negrul este absența oricărei culori, iar albul este prezența simultană a tuturor culorilor. Albul este un efect al sumei depline a culorilor pe care ochiul le poate percepe – nu o sinteză, ci o sumă! Dacă cineva ar spune, privind lucrările lui Paștina, că ar fi fost bine să fie un pic mai colorate, ratează mesajul și miza, căci restaurarea iconicului în lumea dominată de imagini, care sînt fatalmente parțiale și augmentate în anumite aspecte spre a ascunde altele, nu se poate face decît prin cuprinderea simultană a tuturor culorilor. Asta înseamnă reabilitarea imaginii prin arta picturii! Vizualul redobîndește, în acest mod, virtuțile cognitive și formative, iar efectul imediat vizibil este curățarea formei, revenirea formei la o anumită sănătate a ei, care-i permite să nască, natural, conținut. Astfel, geometriile din lucrările lui Horea Paștina sunt reveniri la forme care evocă perfecțiunea creației. Este ca în restaurare: operațiunea de curățare îți relevă ceva ce murdăria acoperise și nu te aștepți să găsești. Gestul pictural al lui Horea Paștina, lent și precis, curăță, restaurează forma, ceea ce dă artistului ușurința exprimării cu egală intensitate emoțională atît în lucrări de dimensiuni mari, cît și în lucrări de dimensiuni mici.
Unii, recenți, înțeleg prin intensitate emoțională ceva expresionist, ca un gest furibund, ca un strigăt, ca o explozie nevrotică. Dar poți să fii foarte convingător și impresionant, poți să lovești privitorul direct în inimă, cu o lucrare de mică anvergură. Important este ca artistul să stăpînească spațiul în care se exprimă fără să se simtă condensat sau risipit. Arta e sublimă cînd rupe tirania dimensiunilor, cînd nu este condiționată de „mic” sau „mare”. Astfel, privitorul nu va fi obosit și nici derutat de o dimensiune mare, dar nici frustrat de o dimensiune mică.
Prin lucrare împreună, prin ascultare, prin credință, putem stăpîni omenește spațiile și putem găsi echilibrul emoțional de care avem nevoie ca să putem rodi spiritual – iată lecția superbă pe care arta lui Horea Paștina ne-o dă.
Pe de altă parte, poți reabilita imaginea în momentul în care îi poți simți sonoritatea. Pentru că ascult și privesc, privesc și ascult merg împreună. Reabilităm imaginea regăsind unitatea simțurilor. Nichita Stănescu ar fi lipit cuvintele și ar fi spus, poate, „ascultprivesc” așa cum spunea „rîsuplînsu”. Restaurăm imaginea prin redescoperirea sonorității ei. Nu este, bineînțeles, vorba de un sunet în sensul fizic al cuvîntului. E vorba despre un tip de vibrație, perceptibilă cu urechea interioară, e vorba despre intuiția unei energii, o intuiție care dă ființei noastre lăuntrice ceva ca un freamăt proaspăt. Știind formația spirituală a lui Horea Paștina și privind acel portret absolut superb al Părintelui Stăniloae care stă atît de bine în discursul curatorial al acestei expoziții, nu pot să nu merg spre o idee palamită.
Este ca în Simfonia a IX-a a lui Beethoven, în care titanul a vrut să redea versiunea muzicală a Creației. În primele măsuri, pînă începe prima temă, nu auzi muzică, ci simți în plex o vibrație. Cînd încă nu auzi nimic sau, mai bine zis, înainte de a auzi ceva, simți o vibrație, simți o energie, simți că un ceva esențial începe să se miște, precum acel punct din Scrisoarea I („Dar deodat-un punct se mișcă… cel întîi și singur”). Cumva, arta lui Horea Paștina caută experiența acestui punct, a acestei vibrații, nu pentru că ar avea artistul orgoliul să creadă că ar putea să o picteze, ci pentru că simte nobila datorie de a ne aminti adevărul ei. Și, iată, acum, Horea Paștina ne convoacă minunat sub semnul unuia dintre cele mai frumoase versuri eminesciene: „Argint e pe ape și aur în aer”.
De cîte ori vorbim despre pictura lui Horea Paștina, despre puterea și curățenia ei, nu putem să nu vorbim despre frumoasa și modelatoarea ei dimensiune etică. O întreagă tradiție greacă leagă frumusețea de adevăr și de bine, într-o ideală simultaneitate: nu poate fi frumos dacă nu e și bun și adevărat, nu poate fi adevărat, dacă nu e frumos și bun, ceea ce e bun este și frumos și adevărat. Și din antichitate pînă astăzi, mulți oameni inteligenți, din orizonturi culturale diferite, ne spun același lucru: că frumusețea este deopotrivă bine și adevăr și că toate aceste valori pe care noi le gîndim separat, în realitate există într-o unitate sau nu există deloc, ceea ce înseamnă că putem să credem sau măcar să luăm foarte serios în considerare acest lucru. Că arta lui Horea Paștina are o natură filocalică, adică o tendință spre o asemenea cuprinzătoare înțelegere a frumuseții, mi se pare evident. De pildă, este evident că aceste lucrări propun o contemplație de tip filocalic. Punînd arta domniei sale în cadru filocalic, nu doar că o plasăm în cadrul corect, dar îi facem, într-un fel, dreptate. Prea adesea, noi percepem artiștii și lucrările lor printr-o lentilă proprie și ne plac sau nu ne plac, după dispoziția, experiența sau înțelegerea noastră. Tipul acesta de apreciere este brutal în raport cu artistul. Nu zic că trebuie să suprimăm preferințele noastre, dar trebuie să ieșim din subiectivitatea noastră și să plasăm artistul sau obiectul de artă în contextul care îi face dreptate, într-o lumină cît mai adevărată. Să încercăm să vedem mintea și sufletul artistului respectiv și prin ele să înțelegem ce face. Plasarea artei lui Horea Paștina în context filocalic face dreptate nu numai artei lui, ci face dreptate isihasmului însuși.
Există un sens profund al afirmației lui Dostoievski, că frumusețea salvează lumea. În momentul în care începi să ai acces la tipul de frumusețe văzută prin privirea angelică, despre care vorbește Sfântul Petru Damaschinul în Filocalie, te năpădește dragostea de Dumnezeu. Frumusețea înseamnă, de fapt, dragostea lui Dumnezeu. Semnul că ai ajuns la frumusețe nu este unul al ochilor, nu este unul al senzației. Cînd sufletul simte că Îl iubește pe Dumnezeu, poți fi sigur că ai dat de frumusețe.
Horea Paștina este un om al rugăciunii și rugăciunea este esențială ca să ajungi la acest moment de împlinire, să simți că-L iubești pe Dumnezeu. În acest sens, pictura lui Horea Paștina ajunge la isihasm, la această liniște a contemplării, căci vine dintr-o iubire de Dumnezeu, dintr-o iubire pentru Creatorul acestei lumi pe care o explorăm spre a o înțelege, spre a ne înțelege rostul în ea. Aderența noastră la lume este dată de dragostea lui Dumnezeu, căci ceea ce ține toată Creația împreună este dragostea Lui.
Toată pictura lui Horea Paștina este străbătută de o nostalgie față de Paradisul pierdut. Dar, în același timp, este o pictură care-ți bucură inima. E un paradox! Cum de e posibil să trăiești o nostalgie a unei pierderi ireparabile și, deodată, inima să ți se bucure? În general, cînd simți nostalgia paradisului pierdut, plîngi. Dar, inima se umple de bucurie cînd vezi modul în care Horea Paștina „povestește” pictural această nostalgie, pentru că ai sentimentul că Dumnezeu a trecut pe aici, că Dumnezeu e pe-aici, pe undeva, pe-aproape, Îi vezi urma proaspătă.
Horea Paștina contribuie enorm la încercarea noastră de a reabilita Creația prin creație, după ce tot noi, oamenii, am făcut-o praf. Arta lui ne sprijină nu doar într-o înțelegere mai profundă și mai adevărată a lumii, ci în nădejdea că ea, lumea, va fi salvată.