Teologia implică intimitatea relației omului cu Dumnezeu și ea nu se poate defini în afara unei vieți duhovnicești autentice, angajate în drumul spre Împărăția cerurilor. Sfântul Ioan Scărarul afirmă că îngerii sunt lumina monahilor, iar monahii sunt lumina mirenilor. Asumându-ne locul și lucrarea în care ne-a așezat Dumnezeu, înaintăm cu încredere pe drumul mântuirii, sprijinindu-ne și încurajându-ne unii pe alții. Căci mântuirea stă în mult sfat. Acest lucru înțelegându-l un grup de profesori de teologie din țară și din străinătate, au ales Mănăstirea Putna ca punct de întâlnire și de dialog întru cele ale Duhului. Iar la final, le-am cerut un cuvânt care să zidească.
Conf. Adrian Lemeni, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, București
De fiecare dată când sunt la Putna resimt puterea de viață a tradiției, o viață împărtășită din duhul tradiției, care ne ajută și pe noi să rezonăm în duhul viu al tradiției. Cred că Putna, dincolo de ceea ce înseamnă în plan simbolic, ca demnitate a istoriei și a identității noastre, are această forță specifică tradiției, care ne obligă să ne așezăm într-un anumit fel de a fi.
În duhul acestei tradiții, monahul, mai ales, trebuie să păstreze condiția de a fi în lume, dar nu din această lume. Duhul tradiției noastre ne pune în postura de a da o mărturie, indiferent de vremurile în care trăim și mai ales în contextul societății de astăzi, când avem tendința de a acomoda viața Bisericii la duhul acestui veac trecător, cu toate formele sale seducătoare. Mănăstirea și monahul, prin excelență, ar trebui să ilustreze dimensiunea profetică prin care nu ne aliniem la duhul acestui veac. Când monahii întrupează la modul concret condiția de a fi în această lume – de a răspunde cumva nevoilor concrete ale oamenilor din ziua de astăzi, dar nu în duhul lumii, atunci oamenii care vin aici simt dimensiunea profetică a Bisericii.
Mediile tehnologice organizează într-un mod foarte riguros duhul lumii și, dincolo de conținut și de intențiile noastre bune, esențial este duhul pe care îl avem când suntem conectați la ele. Deși le numim medii tehnologice, credem că sunt doar niște instrumente, niște mijloace. Contează cum le folosim și aici ratăm uneori. Cred în înțelegerea naturii acestor medii fără să le demonizăm. Să fim realiști și să dezvoltăm o anumită luciditate cu privire la conectarea la aceste medii tehnologice. Ar putea fi un folos, dar schimbarea reală a vieții cuiva e atunci când există experiența nemijlocită a unei întâlniri, nu doar atunci când afli informații sau ești conectat la mediile tehnologice. Informația este partea cea mai slabă. Concretețea angajării într-un act nemijlocit de viață înseamnă cu adevărat ceva. Există riscul ca atunci când simulăm în mod repetat o realitate, acea simulare să ia locul realității însăși. Inclusiv în viața duhovnicească, atunci când noi suntem doar conectați tehnologic chiar și la slujbă.
Când noi ne rugăm doar ascultând cuvinte, conferințe despre rugăciune, sau atunci când suntem conectați la o priveghere, dacă facem în mod repetat acest lucru, ratăm atingerea inimii și a sufletului, sau a realității. Trebuie să fim conștienți când folosim aceste medii că e un pogorământ, pentru situații speciale, și că nu trebuie să-l transformăm într-o obișnuință care în cele din urmă ne conduce la o comoditate, la un confort duhovnicesc. Aceasta implică un anumit fel de înfrânare, adică să nu ne entuziasmăm foarte mult, să existe discernământ, pentru că aceste medieri răspund criteriilor lumii. Eficiență, performanță, imagine și toate celelalte, dacă le analizăm, sunt criterii ale duhului acestui veac, și atunci trebuie să fim cu multă atenție.
Lucrarea mănăstirii o văd ca o invitație. Veniți și vedeți! Iată, există un loc, o realitate, unde anumiți oameni iau în serios ceea ce ține de credință. Și când există întâlnirea nemijlocită, cred că de-abia atunci începe viața, ceva se schimbă într-un mod mai adânc.
Pr. Prof. Cristinel Ioja – decanul Facultății de Teologie Ortodoxă „Ilarion V. Felea”, Arad
În primul rând, aș spune monahilor să aibă conștiința locului sacru în care se află. În al doilea rând, să aibă conștiința vocației pentru care interior, în inimile lor, au fost aleși la un moment dat de către Hristos ca să-I fie slujitori. În al treilea rând, să nu uite niciodată că mănăstirile, în istoria creștinismului răsăritean mai ales, au reprezentat locuri, spații, nu doar de spiritualitate, de vindecare, de mângâiere, de înălțare spirituală, ci și spații ale unei rezistențe în duh față de o lume secularizată pe care nu avem vocația să o diabolizăm, ci cu multă responsabilitate să o inspirăm în duhul jertfei lui Hristos, al slujirii lui Hristos, al transfigurării umanului în Iisus Hristos.
Mănăstirea este un spațiu al rezistenței în duh, prin Duhul lui Hristos, în contextul provocărilor duhurilor diverse ale lumii actuale. Este vorba de cultura Duhului, pe care o asumăm și o mărturisim în Tradiția Bisericii noastre. Această cultură a Duhului se referă mai ales la zidirea fratelui în taina persoanei și a iubirii lui Hristos, în duh de comuniune, în îngăduință, în bunătate, în lipsă de judecată, având permanent conștiința că Îl avem Judecător pe Iisus Hristos. El reprezintă umanitatea ajunsă la cel mai înalt grad de spiritualizare sau înduhovnicire, de transfigurare. El reprezintă criteriul judecății noastre.
Arhid. Conf. Ionel Ungureanu, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Craiova
Monahii să izgonească gândul că sunt nefolositori lumii. Gânduri de akedie, cu toate conținuturile ei, îl pot cuprinde pe monah. Acestea îi pot șopti că ar fi mult mai de folos dacă s-ar afla în alte ipostaze în lume. Dar monahii, prin starea lor, ajută foarte mult lumea. Prin rugăciunile lor zilnice, pe lângă grija de primenire a propriului suflet, se străduiesc să cuprindă lumea cu multele ei probleme, cu zbuciumul și frământările ei. Monahul, prin veghea sa, ajută foarte mult lumea care astăzi parcă este în tot mai multă confuzie. În toate aceste realități grele, rugăciunile lor sunt mai mult decât necesare. La sfârșitul Pavecerniței este o ectenie în care se spune că ne rugăm și pentru cei care își îndreaptă pașii și gândurile către mănăstirea noastră. Deci nu numai pașii, ci și gândurile. Ei sunt într-o comuniune gândindu-se la o mănăstire la care au fost sau n-au ajuns niciodată. Avem mare nevoie ca monahii să se gândească și la noi, la cei din lume.
Pr. Conf. Patriciu Vlaicu, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Cluj-Napoca
Aici, la Putna, se simte duhul Sfântului Ștefan cel Mare în toate aspectele vieții Bisericii, precum și legătura dintre cei care sunt puși să formeze, preoții, și cei care au ales viața monastică. E un duh de întărire, de înnoire, de inițiativă, de bărbăție, de fermitate. Monahii au o vocație profetică. Sfântul Grigorie Teologul spune că cei cu viață aleasă trebuie să aibă o rigoare mai mare decât cei din lume. Ei ne spun unde sunt accentele sau sensibilitățile pentru viața în Biserică. Noi, cei din lume, trebuie să-i vedem ca pe niște jaloane, niște avertizări față de anumite limite de care noi, cei din lume, poate nu ținem cont. În plus, intuițiile teologice se confirmă de oamenii cu viață îmbunătățită.
În toată perioada de așezare a rânduielilor bisericești, monahii au fost cei care au apărat și familia și echilibrul în viața familială, au fost apărători ai unor stări de duh, de har. De aceea, credința lucrătoare prin iubire, spre zidirea omului celui nou ca și canon al Bisericii, are marea șansă să fie împlinită din jertfa, rugăciunea și așezarea monahilor. Însoțirea ascezei cu dragostea și rugăciunea pentru lume, cu solidaritatea față de suferințele lumii, cu iubirea față de cel mai slab și sprijinirea lui în rugăciune reprezintă sufletul și viața Bisericii.
Pr. Dr. Răzvan Ionescu, prodecanul Centrului Ortodox de Studii și Cercetare „Dumitru Stăniloae”, Paris
Întâlnirea cu mănăstirea este întâlnirea cu un laborator, cu un atelier al vieții. Acolo se experimentează ceva din simțirea lui Dumnezeu. Asta spunem când dăm Binecuvântarea mare, la Liturghie. Pur și simplu anunțăm că o vreme, aici și acum, se petrece ceva care ține de Împărăția lui Dumnezeu. De aceea au nevoie oamenii să vină într-o mănăstire.
Aștept din partea monahului să fie un semn de exclamare și de interogație deopotrivă. El ar trebui, prin toată viața lui, să trăiască altfel decât trăiesc mulți în lume și să poată problematiza pe cei care nu cunosc felul acesta de viață, care să se întrebe: de ce oamenii aceștia au ales să fie așa și nu ca toată lumea? Din întrebarea aceasta care se produce în plan personal când te atingi de viața unui monah vor începe niște lucruri absolut minunate care, în ultimă instanță, sunt convertiri mai mici sau mai mari la Hristos.
Deci, fiți autentici, fiți voi înșivă, fiți bine în pielea voastră. Lucrul acesta se poate produce doar într-un duh de ascultare. Dacă ascult de stareț, primesc viața starețului în viața mea și, implicit, viața lui Hristos prin intermediul vieții starețului. Dacă credeți că Dumnezeu dă cuvânt prin părintele stareț sau duhovnic, așa se va întâmpla și, în felul acesta, sporirea tuturor va fi bucuria tuturor și raiul pe pământ, îndrăznesc să spun.
Nu e suficient să crezi că asculți. Viața te învață la un moment dat cât de neputincios ești chiar în ascultare. Șansa noastră, a celor neputincioși, fragili, este că dacă punem fragilitatea și neputința aceasta în mâna lui Dumnezeu, fără ezitări, se întâmplă lucruri minunate. Pentru că puterea lui Dumnezeu are legătură cu simțirea acestor neputințe, dar asumate în Hristos.
Și acolo, în Occident, forța noastră este ascultarea. Și la Paris, oamenii Îl caută pe Dumnezeu. Și parohia noastră este laboratorul prin care experiem sau experimentăm viața în Hristos și simțirea lui Dumnezeu atât cât ne este cu putință. De douăzeci de ani slujim patru Liturghii pe săptămână. Legitimarea noastră vine din faptul că vedem concret cum viețile oamenilor se schimbă pe măsură ce descoperă acest laborator în care încep și ei să experimenteze alături de cei mai vechi.
Viața Bisericii este uimitoare. Este singura care merită cu adevărat trăită, pentru că ne duce către cea mai bună versiune a noastră din tot ce am putea deveni în această lume și Îi vom fi recunoscători cu lacrimi lui Dumnezeu la final pentru ce minunăție a putut să ne înfățișeze și în care ne-a antrenat. Dumnezeu are posibilități, altele decât ceea ce te-ai fi așteptat tu.
Prof. Sebastian Moldovan, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Șaguna”, Sibiu
Eu nu simt viața mirenilor și cea monahală ca două căi paralele, ci ca o simbioză, o împreună viețuire. Sigur că fiecare dintre cele două are specificul ei foarte pronunțat și cu multe implicații în același timp. Viața monahală ne arată nouă, celor din lume, care teoretizăm credința, chipul unei viețuiri pe care n-am putea să o înțelegem nici măcar de la distanță dacă nu am vedea-o întrupată în niște oameni care urmează în fapt modelul vieții Mântuitorului.
Ceea ce văd în primul rând la monahi este comuniunea, frăția, împreuna viețuire. Eu simt o anumită suferință pe care o avem noi în lume. Deși suntem claie peste grămadă în oraș, suntem foarte singuri. Omul singur are o neputință de a comunica. Vorbim într-una, folosim mijloacele de comunicare în masă, dar parcă nu reușim să trăim și să fim împreună. Parcă nu suntem toți în aceeași barcă, nu suntem toți pentru unul și unul pentru toți, într-un cuget, într-o inimă, într-o simțire. Acesta este idealul.
Părinții din sfintele mănăstiri ne poartă în rugăciuni, ne iau asupra lor desagii păcatelor noastre. Lucrul acesta mi se pare de o mare mângâiere pentru mine. Dumnezeu ne arată că am putea și noi, în viața de familie, prin obștile noastre creștinești, să fim mai apropiați, mai uniți.
Tinerii care vin pentru o perioadă la mănăstire nu găsesc aici o teorie sau o ideologie, pe care de multe ori le găsim în facultăți. Ei găsesc o viață întrupată și dragostea, primirea cu brațele deschise și disponibilitatea de a fi primit și luat în serios așa cum ești. Aceasta nu înseamnă că ți se confirmă că e bine așa cum ești, ci că te asumă. Nu ești al nimănui sau, chiar dacă ești al nimănui, pentru ei nu ești al nimănui. Ești un om cu toți talanții pe care Dumnezeu ți i-a dăruit. Ei te primesc și încearcă să te susțină așa cum pot ei și cu mijloacele pe care le au să poți să te dezvolți, să crești.
Iubirea este mediul cel mai important și cel mai potent al oricărei cunoașteri. Poți să spui și să transmiți aproape orice dacă este în contextul iubirii. Iar dacă nu este, oricât de valoroasă ar fi o idee, oricât de sublimă, de înălțătoare, de profundă, nu atinge inima, nu mișcă.