Iraclie Porumbescu, tatăl lui Ciprian Porumbescu, a fost preot paroh în satele bucovinene Șipotele Sucevei (1850–1857 și 1859–1865), Boian (1857–1859), Stupca (1865–1884) și Frătăuții Noi (1884–1896). S-a remarcat ca un mare patriot și este considerat un adevărat cronicar al Bucovinei acelor vremuri. Părintele Iraclie a fost foarte legat de Mănăstirea Putna și de egumenul Ghenadie Platenchi, nașul lui de botez, care la vremea cuvenită l-a primit în mănăstire pentru a-l învăța să scrie și să citească.
În 12–17 noiembrie 1856, părintele Iraclie Porumbescu a participat la deschiderea mormintelor voievodale de la Mănăstirea Putna, fiind cel dintâi care a consemnat în scris cele petrecute atunci.
Pe când, într-o epocă de o însemnătate foarte rară și pregnantă pentru Moldova, s-a dorit ridicarea statuii Eroului nostru Ștefan cel Mare la noi în Bucovina, toți ochii sunt ațintiți spre Putna, locul nostru cel mai prețios de pe întregul pământ al vechii și al modernei Moldove. Ce e drept, actul care are să urmeze în acel loc, și anume în biserica Mănăstirii Putna, e de însemnătatea cea mai mare nu numai pentru noi bucovinenii, ci și pentru toți românii care trăiesc în hotarele Moldovei secolului XV. […]
Astă încuviințare a urmat după propunerea egumenului Mănăstirii Putna, prea demnul și stimabilul arhimandrit Artemon Bortnic, ca mormântul eroului Moldovei Ștefan cel Mare, care se află în biserica acestei mănăstiri, să se descopere și rămășițele acelui mare Domnitor să se așeze într-o criptă construită în așa fel ca pelerinii cei din toate laturile Moldovei ce se adună la acel mormânt al eroului nemuritor nu numai mausoleul din afară să-l vadă, ci chiar sicriul și sfintele sale moaște.
Încuviințând, deci, Guvernul țării noastre proiectul Preacuviosului Egumen, au trimis ieri, 11/23 noiembrie, la acea mănăstire o comisie […]; astă comisie începu azi, la 7 ore dimineață, lucrările căutării mormântului lui Ștefan cel Mare care, după cum se presupune, nu e acolo unde-i așezat mausoleul lui cel de marmură, ci în alt loc, mai la mijlocul bisericii. Spre acest scop, precum și în interesul istoriei […], se ordonă descoperirea tuturor membrilor familiei lui Ștefan cel Mare, care singură este înăuntrul bisericii Mănăstirii Putna îngropată.
[17 noiembrie 1856, dimineața]
Se pășește, deci, spre partea dreaptă din mijlocul bisericii, la locul unde e mausoleul lui Ștefan cel Mare. Încordarea e mare și se exprimă pe fețele tuturor asistenților. Nu se aude altă vorbă decât: „Ah, acum vine, vine hotărâtorul și principalul moment: oare cum vom afla pe Ștefan cel Mare?”
Iată că dau de un corp al unei pietre ciuntite, netedă, groasă și care pare a fi mare. Piatra se descoperă mai departe, căci lucrătorii, chiar și din a lor proprie străduință, își îndoiesc silința săpării și a scoaterii țărânei de pe lângă piatră. […]
Nu mai e îndoială, acesta e locul repaosului rămășițelor acelui mare bărbat domnitor de care, odinioară, tremurau șapte puteri dimprejurul Moldovei, și ale cărui oseminte venerate, acum, la trei sute cincizeci și doi de ani după moartea lui, se caută ca să se așeze într-o mai corespunzătoare criptă, cu numele lui și cu venerarea lor de trei țări întregi.
Aici ajunse încordarea tuturora la cel mai mare grad și tăcerea ce o urmă, un minut, fu atât de adâncă și universală, încât se auzeau cum bat inimile în fiecare piept; și cum clipita aceasta fu, într-adevăr, sacră! Comisarul politic făcu acum întrebarea la cel eclesiastic și consistorial, de poate să se ridice lespedea de pe mormânt. Acesta însă răspunse că „nu”, până ce nu se va face un ceremonial bisericesc.
A fost chemat întregul sobor mănăstiresc, arhimandritul, ieromonahii și diaconii, se îmbrăcară toți în ornate (veșminte) prețioase și vechi veșminte, date de însuși Ștefan cel Mare acestei mănăstiri, și, luând toți în mâini făclii, iar diaconii, cu cădelnițe, înconjurară mormântul, și după ce se cădelniță mormântul de diaconi, în cruciș, exclamă arhimandritul, cu glas mare: „Domnului să ne rugăm!” Soborul răspunde: „Doamne, miluiește!” Și, în această clipă, coborâră opt români puternici în adâncime, unde era mormântul, și, deși cu greutate, însă deodată ridicară marea lespede de pe mormânt.
Oprește-te aici, nemernică pană, și fă loc, o națiune întreagă să simtă acest moment sacru și maiestos, căci a te putea încumeta tu să-l descrii ar fi o neiertabilă profanare a cugetului acestuia!
Moldovă, Moldovă, veche și nouă, iată eroul tău, iată părintele tău, iată creatorul cununii gloriei și al fericirii tale! […]
Nu se văd acum ochi fără de lacrimi și chiar și cei de alt neam, care se aflară de față la acest minut grandios și istoric, sunt cu adevărat mișcați și cutremurați în cea mai adâncă adâncime a inimii lor! Măreața și lunga nedumerire o întrerupse abia „Veșnica pomenire!”, intonată de întregul sobor călugăresc, în acompanierea tuturor clopotelor mănăstirii, care provocară o comună lăcrimare și plângere, în tot cuprinsul cuvântului, și sfințenia momentului ajunse la cel mai înalt grad.
În acest moment măreț, de te uitai spre sfintele icoane ale catapetesmei, de te uitai spre bolțile bisericii, parcă toate erau înlăcrimate; iar icoana, portretul aceluia ce aici se descoperi, păru că se schimbă și ia o ființă maiestuoasă și vie.
Un spirit de reverență și de pietate se lăți peste tot; iar cel ce era român simți și un dor foarte și adânc de întristare.