Despre monahul Eustatie de la Putna s-a scris mult, dat fiind faptul că a fost până nu demult singurul nume știut de protopsalt român din perioada medievală. În ultimii ani, în cadrul Colocviilor Putnei, s-au prezentat rezultatele a noi cercetări, dovedind existența altor protopsalți formați în cadrul școlii putnene, precum monahii Pafnutie de la Putna, Isachie de la Râșca sau ieromonahul Vasilie de la Slatina, mănăstiri voievodale importante din veacul al XVI-lea. De asemenea, s-a descoperit existența a noi Antologhioane muzicale, ajungându-se în prezent la un număr de 20, în stare completă sau incompletă. Trebuie știut faptul că toate manuscrisele muzicale moldovenești din secolul al XVI-lea, descoperite până acum, sunt de tip putnean, după cum o dovedesc unitatea repertoriului și caligrafierea specifică.
Pe de altă parte, cercetările muzicologului ucrainean Evghenia Ignatenko au dus la descoperirea transcrierii în notație kieveană a unor cântări din repertoriul putnean, printre care Heruvicul pe glasul 5, de Eustatie Protopsaltul. Descoperirea acestora are o mare importanță deoarece reprezintă cea mai veche transnotație din istoria muzicii bizantine. Pe baza acesteia a devenit posibilă conturarea unei imagini sonore destul de realiste despre cum suna muzica bisericească în acel timp. Vechea controversă între susținătorii exegezei analitice și ai celei scurte își poate găsi, astfel, rezolvarea: în spațiul moldovenesc și cel nord slav se interpreta în ambele feluri, în funcție de repertoriu și de necesitățile liturgice.
Abia acum se poate trece la o analiză temeinică, susținută pe dovezi clare, a repertoriului putnean, în special al celui compus de Eustatie Protopsaltul, care prezintă multe particularități în comparație cu cel clasic bizantin. Cât de importantă a fost, așadar, creația și activitatea muzicianului putnean?
În primul rând, trebuie bine înțeles contextul istoric și spiritual. Mănăstirea Putna, ca necropolă a familiei Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, a fost menită încă de la înființare ca centru cultural duhovnicesc al Moldovei, cel puțin în acel moment istoric. Faptul că însuși starețul Ioasaf împreună cu un grup de monahi aleși, cu aptitudini intelectuale deosebite, sunt aduși de la Mănăstirea Neamț pentru a alcătui prima obște a Putnei, este grăitor în acest sens. Într-un timp extrem de scurt, Putna devine centrul activității scriptoricești din Moldova. Odată atins acest obiectiv, se impunea de la sine următorul: imnografia liturgică nu poate fi doar citită, ci și cântată.
Necesitatea întemeierii unei școli puternice de muzică bisericească în acel timp are și un alt temei: mișcarea isihastă. Din păcate, încă se subestimează contribuția decisivă a isihasmului în cultura românească. Primele cărți copiate în Moldova conțin scrieri isihaste. Prima operă literară autohtonă din spațiul moldav este Cronica lui Macarie, scrisă în stilul înfrumusețat al „împletirii de cuvinte”, cultivat cu precădere de isihaști. În ceea ce privește pictura bisericească, critici de artă importanți, precum Sorin Ulea, au demonstrat că, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, au loc schimbări importante. Noile biserici mănăstirești, începând cu ctitoriile lui Petru Rareș – Râșca și Probota – sunt împodobite cu reprezentări tematice isihaste.
Apariția primelor cărți autohtone de muzică bisericească poate fi înțeleasă numai în acest context. Atât structura lor, de tip Akolouthia, cât și repertoriul calofonic conținut, își au originea în perioada de început a isihasmului, odată cu reforma primului compozitor isihast, Sfântul Ioan Cucuzel. Acesta a fost protopsalt al Sfântului Munte la începutul veacului al XIV-lea și este considerat cel mai mare muzician bisericesc din toate timpurile. Reforma sa coincide cu impunerea definitivă a tipicului neo-savait, rămas în vigoare până astăzi.
Calofonia (din lb. gr., kalos = frumos + foni = sunet, voce) este un proces componistic constând îndeosebi în ornamentarea și alungirea melodică a vechilor cântări bisericești, destinate privegherilor de toată noaptea. De pildă, doar Anixandarele compuse de Sfântul Ioan Cucuzel, care încep slujba privegherii, puteau dura peste o oră și jumătate. Anterior tipicului neo-savait, slujbele athonite se desfășurau după cel studit, care nu prevedea slujbe de priveghere și tocmai această necesitate a monahismului a constituit principala cauză a schimbării tipiconale. Călugării mai sporiți obișnuiau să se retragă în afara mănăstirii în timpul săptămânii, îndeletnicindu-se, îndeosebi noaptea, cu rostirea rugăciunii lui Iisus. Reveneau în mănăstire în ajunul sărbătorilor, participând la slujbă și cuminecându-se dimineața, la Sfânta Liturghie. Obișnuința privegherii particulare a dus la apariția agripniilor (privegherilor) praznicale de obște. De aici, nevoia alungirii vechilor cântări, prin înfrumusețare, realizându-se astfel o ambianță sonoră cât se poate de potrivită pentru rostirea rugăciunii inimii.
Repertoriul calofonic s-a răspândit cu repeziciune în spațiul sud slav și de acolo, ceva mai târziu, în Țările Române. Antologhionul de la 1511 al lui Eustatie cuprinde un astfel de repertoriu – în mare parte creații proprii, aproximativ 150 de lucrări. Importanța acestui Antologhion este deosebită, deoarece este cea mai veche carte românească de cântări bisericești, monahul Eustatie putând fi socotit drept primul compozitor român cunoscut până acum.
Este îndeobște știut că perioada calofoniei a reprezentat momentul de culminație a muzicii bizantine bisericești, acest tip de cântare rămânând, până astăzi, o adevărată piatră de încercare pentru orice protopsalt. Este de la sine înțeles că pentru a o compune și interpreta era nevoie nu doar de stăpânirea tehnicii de compoziție, ci și de trăire duhovnicească profundă, pentru a nu distona cu atmosfera de rugăciune niptică.
Monahul Eustatie se autointitulează și „domestic”, ceea ce însemna în acel timp un cumul de mai multe activități cu caracter pedagogic, precum conducerea corului sau școlirea cântăreților, atât gramaticală, cât și muzicală. Funcția de protopsalt implica mai mult prestația solistică.
Mai este și un al treilea titlu pe care și-l atribuie, cel de „peveț”, cântăreț, în limba slavonă. Se știe faptul că muzicienii putneni făceau distincție între „protopsalt” și „peveț”. Isachie de la Râșca, de pildă, într-o însemnare, își atribuie concomitent aceste două calități, ceea ce la prima vedere pare oarecum un pleonasm. În fapt, nu este deloc așa, ci fiecare dintre acești termeni implica o calificare muzicală diferită în cântarea bizantină, respectiv în cântarea slavonă. Această distincție o face și Alexandru Lăpușneanu în scrisoarea adresată comunității ortodoxe din Lemberg (Liov), în 1558, prin care invită patru tineri dieci să învețe cântarea grecească și cea sârbească, spune el.
Despre cântarea psaltică de atunci ne putem face o imagine destul de clară, atât din conținutul manuscriselor, cât și prin analogia cu practica muzicală specifică altor mănăstiri din spațiul bizantin despre care dispunem de informații consistente. În ceea ce privește cântarea slavonă, resursele documentare aferente spațiului sud slav, în acea perioadă, sunt limitate, însă sugestive, precum Antologhionul lui Isaia Sârbul, de la Mănăstirea Mateice (în Macedonia de astăzi), datat în a doua jumătate a secolului al XV-lea. În spațiul nord slav, la începutul secolului al XVI-lea existau doar manuscrise muzicale în notație znamena, neumatică. Apoi, spre sfârșitul secolului, apar manuscrise în notație pe portativ, numită kieveană, ușor de descifrat. Antologhionul de la Mănăstirea Mateice prezintă anumite asemănări cu cel al lui Eustatie de la 1511 în ceea ce privește repertoriul în limba slavonă și, în același timp, cu irmologhioanele în notație kieveană, semnalate prima oară de muzicologul bulgar E. Toncheva. Este vorba de anumite cântări cu melodică simplă, bazată pe formule cu caracter recurent și care apar în irmologhioanele kievene sub denumirea de bolgarski raspev, cântări bulgărești. Acest tip de cântare este foarte asemănătoare psalmodiei simple, din primele secole creștine, din care s-au păstrat fragmente notate neumatic în vechile psaltichii bizantine. Însă, cazul lui Eustatie și al irmologhioanelor kievene prezintă o anumită particularitate: cântările sunt mult ornamentate sau, mai corect, înfrumusețate.
Pe acest temei se poate contura o contribuție importantă a lui Eustatie la apariția unui stil muzical aparte, pe care l-am putea denumi psalmodiere înfrumusețată, reliefat în anumite genuri muzicale, precum cel papadic. Heruvicul în glasul 1 plagal constituie, credem, un exemplu în acest sens, la fel și Axionul în glasul 1 plagal. În ceea ce privește genul irmologic, în manuscrisele kievene se poate observa diferența clară între cântarea znameni și cea așa-numită bulgărească, ultima fiind mult mai ornamentată, ca de pildă Troparul Învierii, glasul 1 – o altă compoziție a lui Eustatie care apare și ea cu titlul de bolgarski raspev. Important de precizat că sub această denumire apar și cântări pur bizantine, de unde s-ar putea trage concluzia că rutenii le denumeau bulgărești pentru a le deosebi de znameny raspev, specifice spațiului nord slav.
Catalogul creației lui Eustatie Protopsaltul cuprinde cicluri octoehale pentru diverse genuri psaltice: Chinonice, Heruvice, Aliluiarii, Troparele Învierii, ale Născătoarei Învierii, Prochimene ale zilelor de rând; alte compoziții: Stihiri la Slujba înmormântării, Stihiri și Slave la diverse sărbători, în total peste 180 de lucrări.
Cântările calofonice, atât de prețuite de monahii putneni din vechime, reprezintă culmea creației psaltice și sunt de mare folos pentru cei ce rostesc rugăciunea inimii, dacă sunt cântate corect, cu înțelegere, în duh de rugăciune. În repertoriul Cuviosului Eustatie ele ocupă un loc preponderent, iar în manuscrisele muzicale putnene sunt nelipsite.
Dincolo de activitatea compozițională, marele merit al protopsaltului putnean constă în întemeierea celei dintâi Școli muzicale din spațiul ortodox românesc, unde s-au format protopsalții moldoveni din secolele XVI-XVII, dar și personalități din spațiul nord slav, precum Sfântul Teodosie de la Maniava.
Nu credem că greșim considerând cântarea calofonică drept apogeul creației muzicale din toate timpurile și din toate locurile. Înțelegând că creștinismul ortodox învață, în esență, mai mult decât oricare altă religie sau filozofie, iubirea de Dumnezeu și de semeni, neîndoielnic și muzica psaltică are puterea să miște cel mai mult sufletul omenesc spre iubirea adevărată. De aici rezultă importanța deosebită a cântărilor calofonice, precum și datoria de a le reda la adevărata lor valoare, putând fi de mult folos în educarea spirituală a omului contemporan.
Arhidiacon Avraam Bugu
*
În secolul al XVI-lea, pe când Imperiul Bizantin era sub stăpânire otomană, cântarea de tradiție bizantină a cunoscut o înflorire remarcabilă pe meleagurile moldovenești și românești. Fără îndoială, Școala de Muzică de la Putna reprezintă un fenomen remarcabil nu doar în istoria culturii muzicale românești, ci și în istoria întregii lumi ortodoxe. În prezent, manuscrisele muzicale provenind de la Mănăstirea Putna și de la alte mănăstiri care au avut legătură cu Școala de Muzică de la Putna sunt păstrate în diferite țări, majoritatea în Grecia și România, dar și în Bulgaria, Republica Cehă, Germania și Ucraina.
Dintre toți compozitorii moldoveni din secolul al XVI-lea, protopsaltul Eustatie a lăsat în urmă una dintre cele mai mari moșteniri culturale. Cercetătorul grec Dimitri Konomos a recunoscut individualitatea remarcabilă a stilului compozițional propriu lui Eustatie, stilul calofonic, care este unul dintre cele mai complexe. Un mare merit al lui este acela de a fi creat un repertoriu bisericesc în limba slavonă. A fost totodată și un caligraf și un scrib extrem de erudit.
Studiul propriilor noastre origini muzicale și cel al originilor artei muzicale specifice spațiului ortodox sunt importante pentru identificarea omului contemporan cu Ortodoxia.