Orbii care văd și văzătorii orbi
Izvorul bucuriei omului este inima sa. Dacă Dumnezeu sălășluiește în ea, zidindu-Și acolo Împărăția, nimeni nu poate scoate afară adevărata pace din sufletul celui care s-a făcut locaș lui Dumnezeu.
Credincioșilor nu li s-a făgăduit că nu vor fi încercați sau că nu vor suferi. Dimpotrivă, ei suferă poate mai mult, dar ceea ce îi mângâie este faptul că ei își dau seama de planul lui Dumnezeu în orice încercare.
Fiul lui Dumnezeu n-a venit ca să Se arate pe Sine făcător de minuni, ci pentru a săvârși lucrările Tatălui Său, Cel care L-a trimis. El a venit în lume pentru a lucra voia Tatălui Său, în ascultare desăvârșită, ca Fiu al Tatălui și Fiu al Omului. De aceea, cel care ascultă de Dumnezeu este părtaș al lui Hristos în ascultarea Lui. Mai mult decât atât, El a venit ca să lucreze până este ziuă. Aceasta este o chemare la acțiune pentru noi toți, ca să nu ne încheiem viața fără a ne împlini misiunea.
Iisus a venit în lume ca un Mântuitor, nu ca un judecător. Cei răi, însă, când refuză lucrarea Lui, se judecă pe ei înșiși. Misiunea lui Hristos a produs două categorii de oameni: prima categorie sunt cei care admit că sunt „orbi” și, în consecință, cred și primesc lumina; a doua categorie sunt cei care cred că văd și refuză credința, bucurându-se de întunericul lor. Atunci, lucrarea lui Hristos îi judecă. Lucrarea și Evanghelia lui Hristos devin viață celor care caută viața, iar cei care aleg să rămână în adâncul păcatului se condamnă singuri la moarte.
Biserica încearcă să fie lângă oameni
Deși este multă deznădejde între oameni în Siria, o țară distrusă după unsprezece ani de război, totuși venim ca să vă dăm nădejde. Nădejdea aceasta sporește când vin în România și văd ce țară frumoasă și liniștită aveți. Totuși, nu înțeleg de ce mulți români pleacă din țara aceasta. Aveți atâta liniște și pace, aveți căldură în case iarna, aveți tot ce trebuie. Aveți mâncare și băutură, aveți bisericile în care vă puteți închina, puteți să mergeți la școli, în spitale când e nevoie. Mulți, în alte țări, cum este și Siria, nu au toate acestea. Voi le aveți și nu înțeleg de ce unii dintre români vor să plece din țară. Niciodată nu va fi casa ta acolo unde pleci. Doar aici este casa ta și nu trebuie să o părăsești.
Așadar, am venit cu nădejdea aceasta, să văd ce frumusețe aveți aici – frumusețe pe chip, frumusețe în suflet, frumusețe a vieții spirituale în Biserică. Pe toate acestea nu trebuie să le părăsiți.
Acum, cu toate păcatele noastre, Biserica încearcă să facă un lucru bun acolo, în Siria, încearcă să fie lângă oameni. Și-a dat seama de la început că rolul ei este foarte important. Ceea ce face Biserica acolo nu poate altcineva să facă. De aceea, de la început, Biserica a urmat pilda samarineanului milostiv și îi ajută pe toți acolo, nu numai pe creștini. Până la urmă, pe orice om trebuie să-l vedem ca și cum el este Iisus Hristos și că Domnul Hristos ne cere ajutorul și nu avem dreptul să-i spunem „nu, nu se poate”. Nu este suficient să fii un om religios sau un credincios numai teoretic, ci trebuie să fii în același timp uman, adică omenos. Credința este una, umanitatea alta, și ambele sunt foarte importante. Este exact ca Sfânta Cruce: ea este formată din două lemne: cel vertical este semnul credinței, indicând relația între om și Dumnezeu, cel orizontal este semnul omeniei, amintindu-ne de relația dintre om și fratele sau aproapele său.
Fără cele două lemne crucea nu este completă, nu este cruce. Dintru început am înțeles că prin fapte se vede credința, așa cum spune și Sfântul Iacov în epistola sa: „Ce folos, frații mei, dacă spune cineva că are credință, iar fapte nu are? Oare credința poate să mântuiască? Credința, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăși. Dar va zice cineva: tu ai credință, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credința mea” (Iacov 2, 14, 17–18). Asta încearcă Biserica să arate nu numai creștinilor, ci și musulmanilor, că credința noastră este vie prin faptele cele bune. Nu putem să așteptăm ca ceilalți să țină crucea suferinței în prezența tăcerii noastre.