Artistul român, care a intrat în „calendarul” cu valori identitare ale nației noastre, pare să aibă, invariabil, un destin hristic. Aflat sub vremi, istoria îl sufocă. Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Constantin Brâncuși, Vasile Voiculescu, Nicolae Labiș, George Enescu sunt câteva dintre exemplele cele mai la îndemână. Nu face excepție nici Ciprian Porumbescu, care până la 30 de ani a împlinit un destin de artist, a suferit sub vremi, a trăit, a iubit, a sperat, a afirmat condiția sa de român, a suferit pentru aceasta. Născut la 14 octombrie 1853, viața lui Ciprian Porumbescu se scurge cu o viteză amețitoare pentru un om din ziua de azi. Învață într-o zi cât alții într-un an, compune în câțiva ani cât alții într-o viață de căutări și studiu, trăiește și iubește cu determinarea omului care știe să pună valoarea corectă clipei, zilei. Disperarea de a iubi, de a trăi muzica, de a afirma condiția și calitatea de român sunt coordonatele pe care evoluează viața și conștiința sa.

Curentul înnoitor din lumea europeană, căreia i se alătură lumea românească, marchează destinul tânărului artist Ciprian Porumbescu. Imperiile se destramă, conștiința națională animă o lume care se trezește în fiecare colț al Europei. Romantismul, curent cultural care își trăiește ultimele energii în lume, nu înseamnă o stare de expectativă, așa cum am crede, ci o asumare a unei tradiții, a unei istorii, identificarea individuală cu destinul colectiv, patria fiind înțeleasă ca o predestinare. Este greu de imaginat astăzi ca un tânăr ieșit din școlile zilei să se dedice cu toată ființa condiției sale de român, pe care să o afirme cu putere până la sacrificiu. Ciprian Porumbescu a făcut-o. Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, Nicolae Grigorescu, Vasile Conta, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creangă, ca să dau doar câteva nume, sunt întemeietorii lumii românești care a pășit decisiv în modernitate.

Reperele biografice sunt parte a unui destin care se identifică istoriei lumii în care trăiește, cu tribulațiile neamului său. Până în anul 1873 a studiat la gimnaziul superior de la Suceava unde, din cauza sărăciei, stătea cu chirie în încăperi mici și pline de igrasie, mâncarea nu era nici ea îndestulătoare și probabil că aici tuberculoza i s-a strecurat în trup. În martie 1873, Ciprian a trecut cu bine examenul de maturitate, iar în perioada 1873–1877 a studiat teologia ortodoxă la Cernăuți. Între anii 1879–1881, primește o bursă de studiu la „Konservatorium fur Musik” din Viena, unde studiază armonia cu Anton Bruckner și primește noțiuni de muzică corală de la Franz Krenn. În anul 1871 participă la Putna la marcarea a 400 de ani de la sfințirea mănăstirii, unde se alătură unei asistențe din care făceau parte Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, Ioan Slavici, sau Nicolae Teclu. Din relatările vremii, după festivitățile oficiale, pe pajiștea din fața mănăstirii s-a încins o horă în care au intrat toți cei prezenți, orchestra fiind condusă de Grigore Vindireu, căruia Ciprian i-ar fi luat locul, iar la final, după ce a cântat, s-ar fi aruncat la pieptul lui Iraclie strigând: „Tată, am cântat Daciei întregi!” În 1874 s-a înființat, la Cernăuți, societatea studențească „Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, a condus corul societății culturale, iar în ultimul an de seminar a fost ales președintele ei. Însă „Arboroasa” nu a fost niciodată privită cu ochi buni de stăpânirea austriacă din cauza activităților considerate mult prea intens patriotice. În anul 1878, Porumbescu este arestat, alături de alți tineri, în Procesul „Arboroasa”, fiind închis timp de trei luni la Cernăuți. Se afla la Stupca, i-au dat voie să-și ia cu el vioara și o gramatică a limbii franceze și a fost urcat într-o căruță și dus până la Cernăuți, un drum în care apa rece i-a pătruns prin haine. Însă temnița în care și-a petrecut Crăciunul anului 1878 s-a transformat pentru el în drum sigur spre sfârșit, fiindcă pereții reci și mâncarea proastă l-au îmbolnăvit grav de tuberculoză. Trebuie spus că unul dintre cei mai înflăcărați combatanți în presa vremii, care a luptat din răsputeri pentru a obține eliberarea celor întemnițați, a fost însuși Mihai Eminescu. După trei luni, Ciprian Porumbescu avea să fie eliberat și achitat de acuzațiile care i-au fost aduse.

 

La 11 martie 1882, are loc, în sala festivă a Gimnaziului Românesc din Brașov (astăzi Colegiul Național „Andrei Șaguna”), premiera operetei în două acte „Crai nou” – prima operetă românească, pe muzica lui Ciprian Porumbescu și versurile lui Vasile Alecsandri. Spectacolul cunoaște un succes fulminant, astfel încât sunt programate alte două reprezentații, pe 12 și 23 martie, în același an, la Brașov și o alta la Oravița. După aceste spectacole, Ciprian Porumbescu îi trimite o scrisoare tatălui său prin care își exprima satisfacția cu privire la dorința sa cea mare, care i-a fost împlinită: „Și astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorința împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aștept de la viața mea, de la viitorul meu?”

La 8 noiembrie 1882, este organizat, la Brașov, un concert în beneficiul lui Ciprian Porumbescu, pentru a fi colectate fonduri pentru tratamentul său în Italia, iar la 25 noiembrie, acesta pleacă în stațiunea Nervi din peninsulă. Starea sa de sănătate nu se ameliorează și, în plus, dorul de plaiurile natale îl măcina. Într-una din scrisorile trimise din Italia, Porumbescu nota: „O! Italie, Italie! Frumoasă și dulce mai ești! Ah, dar ce folos? Nu plătește toată frumusețea și dulceața ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca!…” În februarie 1883, Ciprian se întoarce la Stupca, lângă Suceava, iar la 6 iunie 1883, la doar 30 de ani, trece la cele veșnice, în brațele surorii sale și sub privirile îndurerate ale tatălui său. Cu ultimele forțe, Ciprian i-a șoptit acesteia: „Să nu lăsați muzica mea să moară!” Ultima lui dorință, ce se regăsește în ultima strofă din „Cântecul tricolorului”, a fost îndeplintă, pe crucea sa fiind puse culorile drapelului românesc și versurile:

Iar când, fraților, m-oi duce
De la voi, și-o fi să mor
Pe mormânt atunci să-mi puneți
Mândrul nostru tricolor.

Pot exista revanșe postume pentru marii neîndreptățiți ai istoriei și ai culturii noastre? Posibil. Cu câțiva ani în urmă am participat la câteva evenimente culturale la Universitatea de Muzică din Viena (Universität für Musik und darstellende Kunst Wien). Unul dintre momente a însemnat audiția „Baladei pentru vioară și orchestră” de Ciprian Porumbescu, în una dintre sălile de spectacol. Apaluzele publicului austriac, fin cunoscător, au însemnat, pe rând, că muzica lui Ciprian Porumbescu se adresează azi lumii întregi, nu numai „Daciei întregi”, că muzica acestuia „nu a fost lăsată să moară”, că întemnițarea pentru fapte de conștiință, cu mai bine de un veac în urmă, primește recursul aplauzelor pentru o operă care a crescut în vreme, cucerind chiar inima fostului Imperiu Austriac, care l-a ostracizat pe compozitorul nostru. Și tot în acea mare Universitate de muzică de la Viena admir ordinea, curățenia, disciplina. Studenții merg tăcuți și zâmbitori spre sălile de studiu. Grupele sunt formate din doi, trei studenți. În căutarea performanței nu se face nicio economie, banii contează mai puțin, totul e ca în final să iasă instrumentiști de calitate. Și ies, într-adevăr, instrumentiști de calitate, în orașul în care toată lumea pare să se priceapă la muzică. De pe urma muncii din „universitate” apar orchestrele care cântă peste tot, Viena fiind recunoscută prin modul în care îl cultivă, cu ostentație, pe Mozart. Ciocolata Mozart. Lichiorul Mozart. Tricouri Mozart… E „brandul” lor și îl exploatează la maximum. Încântat de ceea ce am văzut, îl felicit pe unul dintre vice-rectorii Universității, spunându-i că e mare lucru că studenții sunt harnici, din toate sălile se aud acordurile instrumentelor care „vorbesc” corect pe limba lor. Vice-rectorul îmi mulțumește pentru aprecieri, după care își exprimă și el, cu sinceritate, oful: „Da, noi scoatem orchestre impecabile, toți absolvenții noștri cântă extrem de corect. Numai că de multă vreme nu dăm niciun solist. Soliștii îi luăm gata formați, din Est în general, mai ales din România…!” Ei bine, în acel moment m-am simțit (tare) bine în pielea de român!

Alt moment de revanșă a unei opere muzicale scrise cu sânge și cu har, dar și al unei înalte conștiințe patriotice, îl reprezintă faptul că la 140 de ani de la moartea lui Ciprian Porumbescu, Senatul României duce la bun sfârșit o propunere legislativă care pare să facă dreptate în postumitate unuia dintre marii neîndreptățiți ai culturii române: „Se instituie anul 2023 ca anul Ciprian Porumbescu pentru celebrarea a 170 de ani de la nașterea și comemorarea a 140 de ani de la moartea compozitorului Ciprian Porumbescu. Parlamentul, Administrația Prezidențială, Guvernul, autoritățile administrației publice locale, precum și instituțiile publice aflate în subordinea sau coordonarea acestora pot organiza sau sprijini logistic și material manifestări culturale artistice sau educaționale dedicate celebrării vieții și operei compozitorului Ciprian Porumbescu”.

Componenta hristică a destinului lui Ciprian Porumbescu este cea care triumfă, lecția iubirii trăite și mărturisite până la sacrificiul de sine trebuie însușită și înțeleasă, ca efect al acestei omagieri naționale.

*

A-l compara pe Ciprian Porumbescu cu George Enescu este la fel cum am dori să stabilim dacă Henri Coandă este o personalitate mai importantă decât Traian Vuia. Și, precum acesta din urmă, Ciprian Porumbescu, deși nu a reușit să treacă lanțul carpatic, a fost, totuși, primul compozitor român care a reușit să zboare prin ceea ce a creat.

Daniel Jinga, directorul Operei Naționale din București

Știați că…

• Vioara lui Ciprian Porumbescu, achiziționată de tatăl său de la un lăutar bătrân, s-a dovedit a fi un Amati original, mai veche decât celebrele viori Stradivarius și la fel de valoroasă?
• Imnul de stat al României între anii 1977–1989, intitulat „Trei culori”, a fost compus de Ciprian Porumbescu? (versurile au fost modificate)
• Melodia imnului de stat al Albaniei este compusă tot de el?
• A compus peste 300 de lucrări muzicale, printre care prima Rapsodie Română și prima operetă românească intitulată „Crai Nou”?
• Compoziția sa „Tatăl Nostru” este una dintre cele mai apreciate cântări din repertoriul muzicii bisericești din România?
• Este autorul unora dintre cele mai populare cântece patriotice care au înflăcărat inimile românilor mai bine de 100 de ani, cum ar fi: „Pe al nostru steag e scris unire”, „Cântecul tricolorului”, „Cântecul gintei latine” sau „Cântec de primăvară”?
• A compus o lucrare dedicată Sfântului Voievod Ștefan cel Mare și Mănăstirii Putna, intitulată „Altarul Mănăstirii Putna”?
• Universitatea Națională de Muzică din București a purtat numele lui Ciprian Porumbescu între 1950–1990?

Articol din revista
Cuvinte către tineri, nr. XVI/2023