Preambul
Etimologic, cele două cuvinte din titlu sunt identice. Ne-am obișnuit, în limba română, să-l asociem pe al doilea cu o chemare (mai mult sau mai puțin simțită/înțeleasă) venită din interior, iar pe primul cu o chemare care vine din exteriorul nostru, de la altcineva. Vom păstra această distincție.
Chemare tainică
În slujba Sfântului Botez, preotul se roagă lui Dumnezeu-Tatăl: „Și fă să ia chip Hristosul Tău în acesta ce se va naște din nou prin a mea nevrednicie”. Aceasta este „Icoana din adânc”, dată nouă ca potențial, ca sămânță.
„Sălășluindu-Mă în tine, Eu cel neapropiat treptelor de sus, zac acoperit sub întunericul răutăților și patimilor tale. Rabd și aștept să Mă cauți prin pocăință și prin lucrarea poruncilor din partea ta, ca să te văd și să Mă vezi” (Sfântul Simeon Noul Teolog). Prin orice virtute chipul Domnului Hristos Se ridică tot mai luminos de sub văluri (Părintele Dumitru Stăniloae). Așa se descoperă sau se pictează „Icoana din adânc”.
Iată o „chemare tainică”. Împlinirea ei implică și „căutare” și „descoperire”.
Vocație(i)
Termenul „vocație” ne este unul intim, pe care îl asociem cu împlinirea noastră personală. Poate din acest motiv este și atât de la modă în timpurile noastre.
Aflarea și urmarea unei vocații implică o căutare, o strădanie, multe încercări (reușite sau nereușite) pe care, însă, ni le asumăm cu râvnă și devotament. În noi se pot afla, și de obicei acesta este cazul, mai multe vocații. O vocație poate să fie mai mult sau mai puțin definită, mai mult sau mai puțin înțeleasă. Important este că ea vine cu un sentiment de „necesitate”. Ne simțim „împinși” din interior spre împlinirea ei, pentru a ne „împlini” ca oameni, ca persoane, orice ar însemna aceasta.
În acest sens, „vocația” este strâns legată de noțiunea de „sens” (de exemplu, multe femei resimt vocația de a fi mamă și neputința împlinirii ei duce la serioase traume, mai ales în timpurile moderne). Am putea spune că „vocația ne duce spre menire”.
Din perspectiva pe care ne-o propunem, „vocația” este începutul, capătul dinspre noi al drumului. Vocațiile sunt cele mai accesibile căi către universul nostru interior, către noi înșine, către auto-cunoaștere. Aproape nu contează cărei vocații din noi îi dăm curs. Dacă o urmăm cu perseverență, ea se va constitui într-un „deschizător de drum”. Drum către o vocație mai adâncă sau, poate, chiar către țintă, către capătul drumului. Important este că trebuie să pornim. „Nu a zice, ci a mișca înseamnă a ajunge” (Părintele Arsenie Papacioc).
Voia lui Dumnezeu
În practică, însă, există pericolul de a rătăci drumul. Sau, de a ne opri din drum și a pierde din vedere „ținta” (adâncă).
Așa ajungem la noțiunea de „voia lui Dumnezeu”, care ar putea fi definită în termenii noștri „calea optimă” către „Icoana din adânc”.
În practică, mulți creștini se lovesc de această problemă. Ea este pe cât de esențială, pe atât de grea. Un tânăr i s-a adresat Sfântului Siluan Athonitul: „Am venit la dumneavoastră ca să aflu voia lui Dumnezeu cu mine”. „Ai început cu întrebarea cea mai grea? Hai să începem cu unele mai ușoare.” Această problemă este una „grea” pentru că Dumnezeu nu Se exprimă dacă nu vede în om dispoziția de a asculta. „Dumnezeu nu Se opune omului” (Sfântul Isihie Sinaitul).
Pentru a rezolva această problemă, începem prin a ne exprima: „facă-se voia Ta, precum în cer…”. Apoi, mai important, dezvoltăm în noi hotărârea adâncă de a rezolva, de „a afla gândul lui Dumnezeu cu mine”. Pentru că, dacă omul își dorește aceasta cu tot dinadinsul, Dumnezeu începe să lucreze în viața lui pentru împlinirea ei. Sau, folosind cuvintele unui căutător, Alexandru Mironescu:
Se întâmplă însă – totdeauna se întâmplă așa – că hotărârile majore luate de om în secret, cu implicații morale, adică de conduită de viață, solicită sau capătă parcă un concurs foarte ciudat, bizar, ca și cum s-ar răscoli, în nevăzut, niște forțe, niște puteri. Omul cunoaște conjuncturi, impasuri sau deschideri pe care nu le-a bănuit și chiar nici nu și le-ar fi închipuit vreodată. Fapt este – și eu pot spune asta în cunoștință de cauză – că cine caută cu perseverență află, că cine cere cu stăruință capătă, că celui ce bate i se deschide o perspectivă. Numai să nu fie ca acela care, plecând la târg, zicea în sinea sa: „Dă, Doamne, să nu găsesc!”
Este esențial să ne găsim „în gândul lui Dumnezeu (cu noi)”. Aceasta este calea.
Calea
Voia lui Dumnezeu se prezintă în viața noastră ca o șoaptă, ca o invitație, ca o cenușăreasă (fie printr-un glas interior, fie printr-o altă persoană, fie printr-un concurs de împrejurări etc.). Pot (ușor) să nu o bag în seamă sau să o refuz („n-are cum să fie asta!”).
Dar dacă mi-am antrenat „auzul” (cum fac monahii prin practicarea „ascultării”), atunci când detectez „șoapta” lui Dumnezeu voi face precum omul care a aflat comoara în țarină: vând totul și cumpăr acea țarină. Las totul și mă pun trup și suflet în slujba împlinirii acestei „șoapte”.
Aceasta este calea: a face din voia lui Dumnezeu voia noastră. În aceasta constă toată asceza, toată strădania noastră. Numai așa are sens „cunoașterea voii lui Dumnezeu”, dacă o tăinuim bine în inimă și apoi pornim „din toată inima, din tot cugetul, cu toată puterea” spre împlinirea ei.
De cele mai multe ori, după ce Dumnezeu lansează „șoapta”, Se retrage, încât omul se trezește de unul singur pe calea pe care a apucat-o. Nemaipunând la socoteală că pe calea aceasta află, „din senin”, multe împotriviri și obstacole, care îl fac să-și pună serios întrebarea dacă aceasta este într-adevăr calea corectă. Tensiunea mergerii pe această cale poate ajunge până acolo încât (pare că) ne luptăm până și cu Dumnezeu pentru a împlini voia Lui cu noi (cum se întâmplă, de exemplu, cu aspirantul la călugărie, la început, în timpul „ispitirii canonice”). Aceasta se vede bine în viețile sfinților: „De vrei să le ierți păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, șterge-mă și pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris” (Moise). Cu înțelesul că Dumnezeu „Se vrea biruit”, pentru ca noi din „lupta” aceasta să ieșim mai asemănători cu El.
Concluzie
„Voia lui Dumnezeu aceasta este: sfințirea noastră” (I Tesaloniceni 3, 4). Când „Chemarea tainică” ne devine „Vocație”, atunci ne aflăm în linie dreaptă spre pictarea/aflarea înlăuntrul nostru a „Icoanei din adânc”.