Nu departe de Mănăstirea Putna, lângă biserica satului, sub coama dealului pe care se întinde cimitirul, se vede încă din șoseaua națională o biserică de lemn. Închinată Maicii Domnului, ea este cunoscută drept „biserica Dragoș Vodă”. Istoria ei este strâns legată de cea a Mănăstirii Putna.
Cea mai veche însemnare despre acest lăcaș este a cronicarului Nicolae Costin, la începutul secolului al XVIII-lea: „Înțeles-am și noi de la oameni bătrâni, lăcuitori de aicea den țară, cum să trage cuvântul den om în om, că o beserică de lemnu la Olovăț să fie făcută de Dragoș vodă, și acolo dzic să fie îngropat Dragoș vodă. Și aceia beserică de lemnu au mutat-o Ștefan vodă cel Bun de o au clădit la mănăstirea Putna, unde stă pănă acmu”.
Câțiva ani mai târziu, cronicarul Ion Neculce scrie: „Și iaste hramul bisericii, Vovedenie. Și au zidit Ștefan-vodă la Volovățu altă biserică, de piatră, vrând ca să facă evlaviia mănăstirii Putnii, ca să să chieme aceia întâi, fiind acea biserică mai de demult decât alte mănăstiri a lui Alexandru-vodă cel Mare”.
Cercetările dendrocronologice recente ne dau informații importante despre trecutul acestui sfânt lăcaș. El a fost construit în perioada de început a statului medieval Moldova, cu câțiva ani înainte de anul 1400, și se dovedește a fi, într-adevăr, cea mai veche biserică păstrată în Moldova și cea mai veche de lemn din țară. Mutarea ei la Putna este confirmată cu precizie la sfârșitul domniei Sfântului Voievod Ștefan cel Mare.
În ultimii ani ai vieții, Sfântul Ștefan a căutat să asigure o bază materială solidă pentru Mănăstirea Putna, „mănăstirea lui dragă” și locașul său de veci. A făcut aceasta prin danii și privilegii, pe care le enumeră într-un document solemn emis la 2 februarie 1503. Numit de istorici și „marele privilegiu pentru Mănăstirea Putna”, el începe astfel:
„În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Troiță sfântă, deoființă și nedespărțită. Iată eu, robul stăpânului meu Iisus Hristos, Io Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Moldovei, [...] a binevoit domnia mea cu a noastră bunăvoință, și cu inimă luminată și curată, și din toată bunăvoia noastră, și cu ajutorul lui Dumnezeu, și am făcut, pentru pomenirea sfântrăposaților înaintași bunici și părinți ai noștri, și pentru sănătatea și mântuirea noastră, și pentru sănătatea și mântuirea doamnei noastre, Maria, și pentru sănătatea și mântuirea copiilor noștri, și am întărit prin acest privilegiu al nostru toate privilegiile mănăstirii Putnei...”.
Documentul se încheie cu aceste cuvinte: „Iar după viața noastră, cine va fi domn al țării noastre, din copiii noștri sau din neamul nostru sau pe oricine îl va alege Dumnezeu să fie domn al țării noastre, Moldova, acela să nu clintească dania și întărirea noastră, ci s-o întărească și s-o împuternicească, pentru că am cumpărat cu banii noștri și am dat și am scris acelei sfinte mănăstiri de la Putna”.
În rânduiala Bisericii Ortodoxe, ordinea canonică a mănăstirilor este dată de vechimea lor. Sfântul Ștefan a dorit ca Mănăstirea Putna să fie prima între mănăstirile Moldovei. Pentru a-și împlini această dorință, el a dăruit biserica de lemn, cunoscută de toți ca cea mai veche din țară, Mănăstirii Putna, și a strămutat-o în apropierea incintei. Ea s-a înscris, astfel, în rândul odoarelor ctitoricești ștefaniene, cele mai de preț pentru obștea putneană, între care se mai numără sfintele moaște, icoanele pictate sau brodate și manuscrisele cu miniaturi ale veacurilor XV–XVI.
În schimbul bisericii de lemn, Sfântul Ștefan a construit pentru creștinii satului Volovăț o biserică mare de piatră, cu hramul Înălțarea Sfintei Cruci.
În anii care au urmat, când satul Putna încă nu exista și braniștea mănăstirii se întindea până la satul Vicov, biserica aceasta de lemn a fost unul dintre altarele mănăstirii, așa cum se vede și în tabloul pictat în timpul Sfântului Iacob Putneanul: o biserică mică, fără abside, cu intrarea pe latura de sud. În jurul ei se aflau câteva chilii pentru călugării iubitori de liniște. Va fi fost folosită de părinți pentru slujbele zilnice în timpul lui Vasile Lupu, când a fost reconstruită biserica voievodală sau în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, când biserica voievodală fusese avariată de un cutremur și toată incinta era ruinată.
În timpul Sfântului Mitropolit Iacob, lângă această biserică s-a aflat prima școală rurală din Moldova, înființată de el pentru copiii satului (1759), și tot aici a avut reședința arhimandritul cărturar Vartolomei Mazereanu. Acesta a făcut în anii 1760–1761 o catapeteasmă în stil baroc, pictată de patru zugravi moldoveni. Cu puțin înainte de sfârșitul său, arhimandritul Vartolomei a extins biserica prin adăugarea celor două abside și a unui pridvor (1788). A fost un lucru necesar, în contextul noii stăpâniri austriece: biserica de lemn a devenit biserică parohială pentru satul Putna care, în doar doi ani, a crescut de la 9 la 119 familii.
Până în anul 1868, aici au slujit tot părinții Mănăstirii Putna în calitate de preoți parohi ai satului și slujbele s-au ținut permanent până în anul 1908, când a fost construită noua biserică de zid cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”.
În toamna anului 2022, cu binecuvântarea și purtarea de grijă a Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, biserica de lemn a revenit în patrimoniul Mănăstirii Putna. Cu rugăciunile Sfântului Voievod Ștefan, în curând se va lansa un proiect de restaurare a acestui important reper al istoriei noastre, în vederea includerii în circuitul muzeal al Mănăstirii Putna.
Bisericile „călătoare”
Tradiția bisericilor de lemn la poporul român avea și o latură practică. Într-o lume plină de nestatornicie, bisericile din lemn erau mutate cu ușurință de meșterii pricepuți, de unde și expresia „biserici călătoare”.
Strămutarea se făcea la schimbarea locului geografic al comunității, atunci când oamenii erau nevoiți să se ferească din calea primejdiilor și lucrul lor cel mai de preț trebuia pus la adăpost.
Bisericile de lemn puteau fi, de asemenea, transferate de la o comunitate la alta, prin vânzare-cumpărare, asemenea unor bunuri. Uneori, când într-o așezare se ridica o biserică de piatră, biserica mai veche de lemn putea fi vândută locuitorilor altui sat care, din felurite pricini, nu mai aveau loc de închinare.