Născut cu o sută de ani în urmă, în comuna Poiana Teiului din Județul Neamț, părintele Iustin Pârvu a fost deopotrivă om al Bisericii, om al istoriei, om între oameni.
A intrat în mănăstire, ca frate, în anul 1936; din anul 1939 urmează cursurile Seminarului Teologic de la Cernica; în perioada 1942–1944 merge, ca preot misionar, pe frontul de Est, pînă la Odesa; în 1948 este arestat și condamnat la 12 ani de închisoare din motive politice, cea mai mare parte a detenției fiind la Aiud; în anul 1960 primește o nouă condamnare, de 4 ani, pentru că nu s-a lepădat de credință; după 1964 este, pe rînd, muncitor forestier, preot-monah la mănăstirile Secu și Bistrița din Neamț iar din 1991 a întemeiat mănăstirea de la Petru Vodă, lîngă care, după anul 2000, ridică o casă de educație pentru copii și un azil pentru bătrîni. În anul 2013, la 16 iunie, părintele Iustin Pârvu pleacă la Domnul.
Despre epoca sa, una care s-a afirmat mai mult prin prigoana comunistă împotriva credinței și a intelectualității, prin secularizarea moralei creștine și a bunei tradiții românești, părintele Iustin spune concesiv: „Închisorile noastre din perioada comunistă au produs atîția sfinți și martiri care lucrează cu duhul lor, cu rugăciunea lor, cu exemplul lor la temelia României eterne. Asta n-au înțeles comuniștii, că sufletul pe cruce cîștigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulți sfinți decît robi, au sfințit pămîntul țării cu sînge de mucenici.” În altă parte, vorbind despre ideologiile care au împărțit omenirea și au produs atîta dramă, părintele Iustin Pârvu spune: „Orice ideologie, de dreapta sau de stînga, e bună pînă apare prima picătură de sînge. După aceea orice ideologie este blamabilă.”
În chilia mică a părintelui Iustin, de la Petru Vodă, s-au întîlnit, în vremea din urmă, toate drumurile din România. E o intersecție de duh și speranță. Aici s-au întîlnit și se întîlnesc încă, toate colburile și toate disperările și toate încercările lumii noastre. Oamenii au adus și aduc încă bruma lor de suflet, o cară cu ei de departe iar în chilie sau în biserică, pe un colț de pat sau stînd în genunchi, lasă toată oboseala ca alpiniștii care după ce au atins vîrful se relaxează pentru că știu că urmează mult mai lesnicioasa coborîre. „Omul se mîntuiește prin lume, lumea se mîntuiește prin fiecare om în parte”, mi-a răspuns la o întrebare părintele Iustin.
L-am întrebat, de altfel, în dialogurile noastre de noapte, pe părintele Iustin, dacă omul poate fi judecat prin lume și dacă lumea poate fi judecată prin fiecare om în parte.
Mi-a răspuns părintele: „În cădere omul îi poate trage și pe alții din preajmă, dacă nu sînt atenți, dacă nu sînt prudenți, dacă nu bagă de seamă rapid răul și consecințele lui. Fiecare om răspunde de aproapele său, toți ne facem vinovați cînd cineva din preajmă cade fără ca noi să epuizăm toate căile de a-l salva. De căderea celui din preajmă ne facem vinovați și noi, fără discuție. Lipsa de iubire e ca lipsa de sprijin. Nu-l iubești pe Dumnezeu, dacă nu-l iubești pe aproapele tău. De răul din lume sîntem vinovați fiecare, dacă tratăm cu indiferență ce i se întîmplă vecinului, fratelui, prietenului, soțului, părintelui, atunci nu mai putem pretinde ca nouă să ne întindă mîna cineva, degeaba așteptăm ajutorul lui Dumnezeu.”
Am multe amintiri cu părintele Iustin, dar una țin să o spun cu prioritate. E o amintire care relevă natura și duhul părintelui.
După o toamnă ploioasă, cu inundații și alunecări de teren, ne regăsim, cu cinci zile înainte de sfințirea mănăstirii de la Petru Vodă, seara tîrziu, cu părintele Iustin Pârvu, într-o chilie. Mai erau cîteva persoane, toți fiind preocupați de reușita sfințirii care trebuia să se producă la Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, pe 8 noiembrie, anul 2005, cînd e și hramul bisericii de altfel. Frigul și ploaia deasă de afară ne apăsau insinuîndu-se în toată discuția, toate scenariile noastre și toată "regia” desfășurării evenimentului fiind modificate de condițiile climaterice prezente. Drumul îngust spre mănăstire risca să fie total impracticabil. De asta mergeam mai mult pe varianta "de avarie”, adică a vremii proaste, decît pe cea ideală, a vremii bune. Părintele Iustin ne oprește însă:
– Măi, lăsați discuțiile astea despre vreme…! O să fie soare și toată lumea o să stea în curtea mănăstirii…! Așa că trebuie să judecăm toate lucrurile plecînd de la această situație. Nici n-are cum să fie altfel…!.
Într-adevăr, de pe 7 noiembrie, după amiaza, nourii s-au risipit ca împinși cu palma de pe cerul lor, iar în ziua de 8 noiembrie, cînd sînt sărbătoriți Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, soarele preluase, parcă, frîiele întregii manifestări. Cei peste șapte mii de oameni veniți, mare parte pe jos, la sfințire, au făcut o baie de lumină și de căldură în curtea mănăstirii.
Într-adevăr, „cum putea să fie altfel”?
Și nu era vorba de vreo viziune, ci era vorba de optimism. Chiar așa: de optimism! De optimism și răbdare. Acestea au fost, de altfel, coordonatele pe care "s-a mișcat” părintele Iustin Pârvu în toată viața sa!
Fără optimism, fără încrederea că Dumnezeu ți-a dat în mînă cheile tuturor porților și căilor posibile pentru un om, nu reușești să evoluezi. Fără optimism nu reușești să treci nici noaptea dintre două zile, și cu atît mai puțin noaptea istoriei în care ne-au împins conjuncturile.
Omul căzut se ridică nu prin panică, nu prin deznădejde, ci numai prin încredere, prin speranță. Deznădejdea te face să te comporți ca o fiară închisă într-o cușcă. Iar omul deznădăjduit nu vede lumea asta decît ca o cușcă prea strîmtă pentru frica lui, pentru neputința lui. Pentru că frica este, în esență, o neputință. Fă-l pe om un deznădăjduit, pare să spună orice conducător conjunctural al lumii, și îl vei domina, îl vei supune, îl vei face sclav.
Omul care speră, care crede că va fi bine, indiferent de conjuncturi, devine de neînfrînt. Omul care știe cît valorează cu adevărat pe pămînt este dușmanul de temut al oricărei tiranii. Omul care se stăpînește pe sine, stăpînește lumea.
Spune părintele Iustin: „De asta are creștinul proba postului, să învețe să se înfrîneze, să se stăpînească, să mute atenția de pe bunătățile materiale pe bunătățile spirituale. Să deschidă poarta cerului și a sufletului cu cheia rugăciunii. Omul se privește superficial pe sine, e gata întotdeauna să cedeze primului impuls în tot ce face, fără să se sfătuiască cu îngerul său, fără să se raporteze la harul cu care a fost îndumnezeit. Oamenii care nu au încredere în ei înșiși pierd ușor și încrederea în Dumnezeu…! Iar relația cu Dumnezeu se stabilește printr-o temeinică cunoaștere a sinelui, printr-o relație de iubire cu aproapele. Numai iubindu-l pe aproapele îl poți cunoaște. Că nimeni nu se deschide spre cel de alături dacă nu simte că e iubit. Așa și Dumnezeu, numai dacă îl iubești poți să îl cunoști, se lasă văzut…”.
„O să fie soare…! Nici n-are cum să fie altfel…!”, a zis părintele Iustin, într-o noapte neguroasă de toamnă. Și a fost, într-adevăr, ca la un semn, soare! Nu vremea a ascultat de părintele Iustin, nu ochiul inimii sau al minții a văzut vremea peste cîteva zile, ci credința că „… n-are cum să fie altfel” a învins orice intemperie. Gîndind așa, pozitiv, poți vedea la capătul gîndului minunea lui Dumnezeu care te întărește în credință, care te luminează cu nădejdea.
Și cred, de altfel, că toată viața părintelui Iustin Pârvu o putem aduna sub cîteva cuvinte sentențioase, care, deși simple, descifrate și cîntărite pot da măsura oricărui destin de excepție:
Cîtă luciditate, atîta sfințenie;
Cîtă sfințenie, atîta putere;
Cîtă putere, atîta credință;
Cîtă credință, atîta omenie.