Doamnă Profesor și Maică Benedicta,
Ionuț Jder, mezinul comisului Manole, i se adresa fratelui mai mare, călugărit, „Bădiță Nicoară și Părinte Nicodim”. Gingășia, căldura fraternă, familială pentru „bădița” se îngemănau cu respectul și ascultarea iubitoare pentru părintele monah.
Nu e o similitudine cu adresarea mea, desigur. Asocierile vin în minte odată cu diferența specifică. Dar mărturisesc, păstrând toate proporțiile în raport cu uriașul Sadoveanu, că mi-aș dori măcar o mică scânteie care să aprindă prin lăuntru cuvintele trimise dumneavoastră. Iar dacă în „Patria de Sus” a Tatălui ceresc sunteți chemată Maica Benedicta, atunci m-ar ajuta, în adresare, și bunul ostaș din poemul lui Coșbuc: „Măicuță dragă, cartea mea / Găsească-mi-te-n pace!”. Cuvinte simple, duioase, din izvorul inimii lui!
Oricum v-aș spune – Doamnă Academician, Doamnă Profesor, Maică Benedicta, Măicuță dragă –, știu că veți îngădui neputința mea de a învesti „scrisoarea” cu însemnele de minte și simțire dorite de mine și cuvenite dumneavoastră. Și mai știu că oricum vegheați de acolo, de Sus, asupra noastră, a tuturor celor care v-am cunoscut, prețuit și iubit. Și, poate, mai mult vă rugați lui Dumnezeu pentru noi, acum, când purtați cununa celor o sută de ani. Sau, în viața veșnică, timpul nu se măsoară și anii nu se numără convențional ca în lumea noastră pasageră? Totuși, vă rog, Doamnă Profesor Zoe Dumitrescu-Bușulenga, să ne însoțiți în aducerea-aminte a unor ani – ai mei și ai congenerilor mei – ce poartă pecetea marii lecții pe care ne-ați transmis-o: a iubirii de bine, frumos și adevăr, în orizontul deschis al umanismului european, a iubirii de neamul acesta, cu credința lui, cu istoria lui, cu limba lui, cu marile spirite creatoare, comparabile, indubitabil, cu cele europene sau universale.
Suntem în amfiteatrul „Odobescu” al „Facultății de Filologie” (cum se numea, prin anii ’70 ai veacului XX, „Facultatea de Litere” din București). Literatură universală, cu Doamna Zoe (așa vă spuneam). Oficiați, de la catedră, cu strălucită erudiție. Eram toți numai ochi și urechi: Antichitatea, cu cosmogoniile toate (Asiro-Caldeea, Egiptul, India, cu „Imnul creațiunii” din „Rig-Veda”), și, deodată, „Geneza”, „Psalmii”, „Cartea lui Iov”, „Cântarea cântărilor” din „Vechiul Testament”, dar și din „Noul Testament”, „Evangheliile” (în mod deosebit „Evanghelia după Ioan”).
„Biblia”? În plin regim comunist ateu? Incredibil, dar adevărat! Dumneavoastră avansați, mai întâi, câteva concepte, dar, apoi, explicându-le, ne ridicați din lumea văzută, imanentă, către cea nevăzută, transcendentă. Ne vorbeați despre modele umane din „Cartea Cărților” (dreptul și profetul), dar, deasupra tuturora, așezați modelul suprem divino-uman: Iisus Hristos Mântuitorul.
A trebuit să dați seamă politrucilor de atunci pentru cutezanța de a preda studenților „Biblia”. Ați învins, demonstrându-le, cu argumente peremptorii, covârșitoarea importanță a acestui capitol în formarea tinerilor viitori umaniști. Au urmat, la cursul de literatură universală, epopeile indice și cele grecești, filosofia greacă, literatura latină, literatura Evului Mediu, Renașterea ș.a.m.d. Legați epoci, genuri, opere cu o magistrală putere a asocierilor, venită din acumulări, meditații, reflecții, ordonare a minții inteligente, toate aflate sub semnul unei rare vocații de pedagog. Aveați stil, expresie elevată, lexic bogat și nuanțat, voce gravă, dar cu admirabile inflexiuni pentru accentuări de sensuri adânci sau idei de reținut.
Vă revăd, la catedră, din primele bănci ale amfiteatrului „Odobescu”, unde mă așezam, alături de colegii mei: Dan C. Mihăilescu, Tania Radu, Marian Popescu, Lili Drăgușin, Mihai Coman și alții. Vorbeați liber. Ridicați puțin capul, priveați o clipă în depărtare, poate, cu ochii minții, chiar în timpurile și locurile evocate, apoi strângeați, într-o singură frază, o imagine inubliabilă: „India e ca un imens fluviu leneș care curge pe șes”. Atmosfera unei epoci, portretul unui spirit creator, dimensiunile unui geniu poetic se așezau în mintea noastră grație harului cu care ni le conturați. Era, în acest har, o noblețe caldă a dăruirii, a bucuriei cărturarului care erați de a ne transmite cele mai importante nuclee ale gândirii și creației umaniste universale. Temperatura rostirii proba nu doar pasiunea dumneavoastră pentru frumos, bine și adevăr, ci, mai ales, fervoarea pentru formarea sufletelor noastre. Pentru că ea, această intensitate a transmiterii, reverbera cu adevărat în ființa noastră. Astfel, ne ridicați la înălțimile amețitoare ale cerurilor dantești, până la Stelele Fixe și Empireu, recompunând acel „iter mentis ad Deum” (drumul minții către Dumnezeu), până la imnul de slavă adus Lui: „Iubirea care mișcă soarele și alte stele”.
Dar cele mai frumoase și modelatoare întâlniri cu dumneavoastră au fost cele de la cursul special „Eminescu”. Prin strădania dumneavoastră susținută, se crease, în anii aceia, Catedra Eminescu la „Filologia” bucureșteană. Era o izbândă nevisată. Ca asistent, l-ați adus în facultate pe Ioan Alexandru, Ionică, la care țineați imens. Se alcătuise un fel de confrerie studențească în jurul cursurilor și seminariilor despre geniala operă eminesciană. Veneau în amfiteatre sau în sălile în care se țineau cursurile și studenți de la alte facultăți.
Doamnă Profesor și Maică Benedicta,
Vă mărturisesc, fără rest, faptul că, în lipsa dumneavoastră, aș fi absolvit facultatea fără să înțeleg identificarea totală a celui născut la Ipotești cu istoria neamului său, resacralizându-i spațiul, limba, ființa. Dumneavoastră ne-ați învățat cum să citim textele eminesciene. Izvorau cuvintele din vocea dumneavoastră în „bulgări de lumină”. Devoțiunea pentru Eminescu era absolută. Ne citeați versurile și apoi elanul interpretativ vi se modula după ideea, sensul ori simbolistica lor. Poemele eminesciene ni se revelau în inima lor de frământări și interogații mistuitoare, în straturile lor de adâncime.
Dar cursurile „Eminescu” se desfășurau sub formă dialogală. Iarăși marea dumneavoastră vocație de magister se manifesta inepuizabil. Citeam și noi strofele sau versurile propuse spre comentariu și enunțam, după puteri, câte o idee. Ne ascultați și ne lăsați impresia că am descoperit ceva colosal de important. Mutați, astfel, centrul de greutate al interpretării în mintea și sufletul nostru. În fapt, preluați mica noastră contribuție, amplificând-o, îmbogățind-o, deschizând-o spre vastul dumneavoastră orizont de cunoaștere, transformând totul într-o veritabilă hermeneutică a respectivelor versuri. Ne așezați sus în gândire, ca să înțelegem tensiunile spiritului și ființei poetului din marile lui creații ori ca să observăm și mijloacele poetice simple (nu simpliste) folosite de Eminescu în poeme-bijuterii, precum „Lacul”, de pildă: „Și eu merg de-a lung de maluri”. Cu o locuțiune specific românească, „de-a lung de”, se creează sugestia unui lac imens. În realitate, „lacul codrilor albastru” este mic. Înfloream la minte ca nuferii lui Eminescu, datorită dialogului cu dumneavoastră, aplecați toți, Profesor și studenți, pe mirificele versuri eminesciene.
Apoi, după ani și ani, am înțeles că marea cultură și credința ortodoxă trăiau osmotic în ființa dumneavoastră.
Și acum, Maică Benedicta, Măicuță dragă, vă odihniți cu trupul în pământul sfânt al Mănăstirii Putna, unde „se întâlnesc deopotrivă istoria, dragostea de neam și țară, credința și cultura”. Mormântul dumneavoastră este pe aceeași linie cu cel al Părintelui Stareț Iachint Unciuleac, cu Turnul Tezaurului, cu mormântul Sfântului Ștefan cel Mare și cu statuia lui Mihai Eminescu. Iar obștea de la Putna, păstorită de Părintele Arhimandrit Melchisedec, este atașată trup și suflet memoriei dumneavoastră. Părinți monahi vă citesc și vă editează cu știință și dragoste cărțile, înțeleg sensul vieții și operei dumneavoastră, firea vizionară și fac să rodească strămutarea dumneavoastră la Putna. Aici s-a creat, din inițiativa ilustrului dumneavoastră discipol Dan Hăulică și a obștii monahale putnene, Fundația „Credință și Creație” care vă poartă numele și care organizează, în fiecare an, de ziua dumneavoastră de naștere, 20 august, colocvii de înaltă ținută, cu temele dumneavoastră dragi, de cultură și spiritualitate.
***
E pace în jurul mormântului dumneavoastră. Crengile brazilor se apleacă ușor, în semn de recunoaștere.
Doamnă Profesor și Maică Benedicta,
Mă aplec și eu, odată cu ele, în semn de recunoștință și mulțumire pentru tot ce mi-ați dăruit.