Sunteți și scriitor, și dascăl. Ați editat mai multe cărți, dar ați înființat și un liceu – Liceul de Creativitate și Inventică „Prometeu” din Chișinău –, prima instituție de învățământ privat din Republica Moldova. Ce v-a făcut să alegeți meseria de dascăl și cum ați reușit să puneți temelia acestei instituții?
Formarea unui om demn de respect se sprijină pe trei piloni: familie, biserică și școală. Când s-a destrămat fostul Imperiu Sovietic, acești piloni erau în stare deteriorată. Familia era otrăvită de ideologia comunistă, bisericile erau închise, iar școlile erau axate pe idealuri învechite. Se cerea un efort imens din partea tuturor intelectualilor pentru a trezi din nou la viață sufletul neamului, memoria și demnitatea lui.
Tragedia unui popor aflat sub ocupație rezidă în faptul că agresorii nu se mulțumesc să pună stăpânire doar pe teritoriile lui. Ei vor să-ți taie rădăcinile, să te lipsească de memorie. Din acest motiv lovesc, în primul rând, în lucrurile sfinte: în limbă, în credință, în datini, în istorie…
„Când cuceriți o țară – îi instruia cneazul Nemirov pe ofițerii din armata rusă – nu vă limitați să puneți mâna doar pe bogățiile ei. Loviți necruțător în tot ce are ea mai sfânt: în școli, familie, biserici, intelectuali. Obligați-i să se certe. Învrăjbiți-i. Încurajați trădarea! Doar așa veți avea în subordine nu un popor de oameni, ci o turmă de robi!”
Sfatul generalului țarist a fost aplicat cu brio și de către bolșevici în teritoriile ocupate. Din ordinul lui Stalin, peste douăzeci de milioane de oameni, acuzați de „crime” pe care nu le-au săvârșit, au fost exterminați. Alte zeci de milioane (neincluse în statistici) au pierit de foame (adeseori, organizată) sau în lagărele de concentrare din Siberia. Totuși, în pofida atrocității sale, când tovarășul Stalin a murit, întreaga țară a plâns. Pierderea lui li s-a părut unora o tragedie atât de mare, încât au devenit apatici, iar viața li s-a golit de conținut. Rar cine era în stare să-și imagineze viitorul fără dictator. Deci, satrapul ajunsese o parte din eul lor. Călăul și victima deveniseră un singur tot!
Vă dați seama ce putere diabolică avea mașinăria lor propagandistică? Și știți de ce? Pentru că L-au împușcat pe Dumnezeu, L-au alungat din om: bisericile au fost ruinate, icoanele – distruse, preoții – puși la zid sau băgați în pușcării. Rămasă fără păstor, turma s-a rătăcit. Locul pustiu a fost umplut cu ideologie comunistă. Despărțit de liderii săi spirituali, poporul a fost redus la tăcere. Gospodarii satelor au fost batjocoriți, intelectualii – anihilați, iar în scaunul puterii au fost urcate gunoaiele societății – sclavii fără verticalitate.
„Robul mulțumit de situația sa – afirma Lev Tolstoi – este de două ori mai rob, deoarece nu numai trupul, dar și sufletul lui se află în robie”.
Ei bine, misiunea Liceului „Prometeu” (a cărui temelie am pus-o în anul 1990) era de a distruge robul din sufletul copiilor, educând, pe baza moralei creștine, un om liber, o personalitate creativă.
De ce ați înființat un liceu privat?
Din simplul motiv că într-o școală de stat nimeni nu mi-ar fi permis să aduc idei inovatoare, să vin cu manuale școlare și cadre didactice din România (după patru ani de la înființare, în statele școlii erau douăzeci și trei de profesori detașați din România). Liceul „Prometeu” a fost, dacă pot să mă exprim așa, prima oază a unirii celor două maluri ale Prutului.
Referitor la meseria de dascăl vă pot spune doar atât: pentru fericire, omul are nevoie de două lucruri: o dragoste și o vocație, dar ambele adevărate. Vocația de dascăl e, poate, cea mai nobilă dintre toate. Să fii învățător înseamnă să pui umărul la desăvârșirea creației divine. Omul e grâul semănat de Dumnezeu. Dar acest grâu trebuie îngrijit, trebuie ajutat să crească sănătos. Când buruienile năpădesc o grădină, de vină sunt nu buruienile, ci grădinarul. Un dascăl bun este aidoma unui grădinar bun. Marii învățători au stofă de sfinți, o stofă ce nu se vinde nicăieri. Te naști cu ea!
După grelele încercări prin care au trecut frații noștri din Basarabia, cum explicați faptul că au rezistat, evitând deznaționalizarea?
A te lepăda de limba ta, de Țară, înseamnă a te lepăda de tine însuți. Cei care o fac aruncă cu noroi în Dumnezeu, în mamă, în lumină. Firește, nu există popor în care, uneori, binele să nu fie umbrit de rău. Din unul și același neam se nasc și zei, și fiare. Marile nenorociri apar acolo unde și atunci când răul începe să domine binele. În perioada ocupației sovietice, răul a stat în capul mesei. Oficial, s-a impus o altă limbă, o altă scriere, o altă istorie. Mulți au cedat, au trecut de partea întunericului. Toporul, după cum se știe, prin el însuși, nu este periculos. E nevoie de cozi de topor ca să devină distructiv. Cozi s-au găsit! Nimeni nu duce lipsă de ele, chiar dacă se știe că nicăieri în lume nu există morminte în care trădătorii să-și găsească liniștea de veci. Totuși, în mare, poporul român din Basarabia a rezistat. Folclorul, tradițiile, limba, dragostea de țară nu pot fi strivite sub șenilele tancurilor! Cei scoși cu baionetele din casă și deportați le luau cu ei în Siberia, iar când reveneau acasă purtau în valize nu boarfe sau merinde, ci osemintele apropiaților decedați acolo, ca să-i înhumeze tot lângă străbuni, lângă sufletul neamului. Un popor care procedează astfel niciodată nu va fi învins!
În ziua răstignirii, până și Iisus Hristos a fost abandonat de către cei mai mulți ucenici ai Săi. Să ne amintim de Petru care, de trei ori până la cântatul cocoșilor, s-a lepădat de El. După un timp, însă, și-au revenit și s-au întors. Învățătura Mântuitorului le-a dat putere și i-a luminat. Sămânța a dat rod prin ei, prin noi, prin cei care urmează să se nască și să creadă cu tărie că Binele nu poate fi învins! Nici dragostea de Țară! Nici poporul!
Ați înălțat în curtea Liceului „Prometeu” singura biserică ortodoxă pe stil nou din Chișinău. Cum ați reușit? E un locaș destinat doar elevilor?
M-am născut și am crescut pe lângă mănăstirea Cușelăuca din nord-estul Basarabiei. De mic, am înțeles ce mare este rolul Ortodoxiei în viața poporului român. Nu poți ajuta pe nimeni, dacă nu ești ajutat de Dumnezeu! Poate de asta am introdus religia ca obiect de studiu în școală chiar din prima zi a funcționării Liceului „Prometeu”. Și, pentru că majoritatea corpurilor liceului le-am construit din temelie, m-am gândit să înalț lângă ele și o casă a Domnului. Așa a apărut în curtea Școlii Primare capela „Sfânta Treime” de la Prometeu. Atunci, nici nu mi-am imaginat că instituția noastră va fi unica școală din Republica Moldova cu biserică deschisă permanent pentru copii. Acum, mă bucur că a devenit locașul cu cei mai mulți copii prezenți la liturghii. E greu să măsori cât Spirit pătrunde, zi de zi, în sufletele lor, dar, când descoperi că foștii absolvenți ai Liceului vin tot la această biserică să se cunune ori să-și boteze copiii, simți cum îngerii surâd în ceruri. E un templu al Domnului și aparține tuturor.
Visul meu cel mare e să construiesc și o mănăstire (mai bine zis un Centru de caritate socială amplasat pe lângă un locaș ortodox), în care să-i pot aduna pe cei mai talentați copii orfani din Republica Moldova (câte 4–5 preșcolari în fiecare an), să-i cresc și să-i educ până la facultate, prin dăruirea cadrelor didactice de la „Prometeu”.
Astfel, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, în Codrii Călărașilor s-au înălțat încet, printre stejari, biserica centrală și casa parohială. E un vis temerar, pe care sper să-l pot transforma, cu timpul, într-o realitate. Mă conduc după principiul: Ca să capeți maximul, trebuie să vrei imposibilul. Victoria e dincolo de imposibil!
Ce lecție v-a rămas în suflet de la părinții dumneavoastră?
Părinții mi-au dat nenumărate lecții de omenie, credință și onestitate. Vă dau un singur exemplu. Odată, tare demult, pe când învățam în clasa întâi, am greșit, făcându-mă vinovat de neascultare și atunci tata mi-a zis: „Mâine îți interzic să mergi la școală”. „De ce?”, l-am întrebat mirat, iar tata mi-a răspuns: „Să înveți e un mare privilegiu. Ca să te poți bucura de el, trebuie să-l meriți”. Astfel, deja atunci, în copilărie, a prins rădăcini adânci în sufletul meu respectul pentru munca intelectuală.
Ce înseamnă Ștefan cel Mare și Putna pentru românii din stânga Prutului?
„Dați-mi un punct de sprijin și eu voi răsturna Pământul”, afirma Arhimede. Ei bine, pentru noi, Ștefan cel Mare și Sfânt a fost și este nu doar un punct de sprijin, ci un adevărat munte pe care ne plantăm speranțele. Aș repeta lucruri arhicunoscute dacă v-aș mărturisi că, pentru noi, Marele Voievod al Moldovei a rămas stindardul independenței și al reîntregirii neamului românesc. Este simbolul pe care l-au purtat cu ei în inimă cei deportați în Siberia, cei căzuți pe front în Transnistria, cei care au oprit cu cântece patriotice tancurile care veneau peste noi în Piața Marii Adunări Naționale din centrul Chișinăului.
Cu privire la Putna, este prezentă aici o sfințenie aparte, un suflu voievodal, o încredere plină de optimism și lumină în ziua de mâine, în reîntregirea Țării, în care credem și pe care o așteptăm ca pe Învierea Domnului.
Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!