Avorturile nu se fac pentru că o femeie și-a propus de mică să facă avort atunci când va fi mare sau pentru că un bărbat și-a propus de mic să ceară unei femeie să avorteze copilul lor. Această uriașă dramă se întâmplă la capătul unui drum în care oamenii fac alegeri de viață greșite. Punctul lor culminat este apariția crizei de sarcină, când aceeași gândire greșită propune să fie luată viața copilului – o altă alegere greșită, o soluție falsă. Soluția adevărată este asumarea responsabilității și ajutorul din partea celor din jur.
Mărturia de mai jos arată cât zbucium este în sufletul unei femei în criză de sarcină, mai ales când cel care o presează spre avort este tatăl copilului.
Îmi vine foarte greu să îmi mai aduc aminte de tot urâtul care s-a întâmplat și sentimentul pentru mine este unul de rușine și mare tristețe.
Eu sunt mezina unei familii creștin ortodoxe, tatăl meu este preot, iar mama s-a ocupat de creșterea copiilor. Am crescut într-o familie iubitoare, fără traume, cu multă înțelegere și respect.
Întâlnirea cu partenerul care mi-a schimbat viața într-un rău inimaginabil
Toate acestea m-au ținut ca într-un glob de sticlă. Nu am știu ce înseamnă durerea, trauma și nefericirea până să cunosc un om care mi-a schimbat viața și mi-a făcut cunoștință cu iadul.
L-am cunoscut pe partenerul meu într-un club, când aveam 18 ani. Acum îmi spun că nu trebuia să fiu acolo. Când voi avea copii, sper să le explic că nu în club e bine să îți cunoști pe cel/cea alături de care te gândești că îți vei petrece viața.
Am acceptat să fiu prietena lui pe 1 martie, deși eram conștientă că nu putem avea o relație serioasă fără să ne cunoaștem și să avem încredere unul în celălalt – iar atunci, de fapt până la sfârșit, nu am avut capacitatea să înțeleg ce fel de om este, poate și pentru că era cu destul de mult mai mare decât mine, cu șase ani.
În august, după aproape 6 luni, eu am crezut că noi doi putem forma un cuplu pe viitor.
Pe atunci, el avea 24 de ani și o mare și bogată experiența în a câștiga ceea ce își dorea. În privința mea – și a altor femei – avea capacitatea de a te face să simți că ești cea mai fericită persoană dacă îl alegi pe el și îl urmezi. Influența lui asupra mea, atunci și în următorii 3 ani, până la intrarea mea cu totul în iad, a fost una uriașă, de neimaginat pentru mine și greu de înțeles din afară. Îmi dau seama că odată ce am început relația cu el am devenit un om fără scăpare.
Un prim șoc, pe care nu am putut să îl înțeleg, și pe care doar acum pot să îl analizez, a fost că am avut pentru prima dată în viață relații intime. Am plecat la mare. Eu credeam că mergem la mare ca să ne distrăm, dar la sfârșit mi-a spus clar că el nu pleacă de la mare până nu se culcă cu mine. Își propusese asta de la început, iar mie nici prin minte nu-mi trecea. I-am spus că nu vreau, că mai încolo, apoi am luat forțarea lui ca atare.
La insistențele lui, am continuat să avem relații intime, despre care eram conștientă că nu sunt ceea ce trebuie să fie. Mă spovedeam și nu mă puteam împărtăși. Părinții îmi arătau cât este de greșit tot ce se întâmplă, iar eu parcă eram vrăjită. Cum i-a spus tata mamei: „Nu ai cu cine discuta, vorbesc numai hormonii din ea”.
Pe parcursul relației, simțeam că nu pune tot sufletul și toată sinceritatea în legătură noastră, atât din inimă cât și din ceea ce se întâmpla în societate.
Totul părea normal până când eu îi spuneam că vreau să ne despărțim. Atunci ieșea la suprafața adevărata înfățișare a caracterului lui, capabil de o manipulare la care nu puteam rezista. Pentru a influența folosea orice mod posibil; cum-necum, erau mai puternice de fiecare dată cuvintele lui, prin care îmi spunea că el nu are nicio vină în fața criticilor mele legate de modul lui de viață și că nu îmi ascunde nimic, că îi este greu ca să fie o persoană cu valori ca ale mele, între care aceea de a merge la biserică la Sf. Liturghie.
Am fost atât de naivă încât credeam că tot vorbindu-i despre credință îl voi schimba, dar în realitate mă afundam eu în păcate din ce în ce mai grele, pe care îmi era din ce în ce mai rușine când le spuneam la spovedanie.
Tot ce conta pentru el era doar stilul lui de viață; pur și simplu nu îl interesa și nu voia să audă despre gândirea mea, în care căutam binele. Pentru el nu existam ca persoană care merge în fiecare duminică la biserică și are valori creștine, prin educația și mediul în care am crescut. Eram un trup bun pentru relații intime și bun de lăudat cu el în societate, o femeie comodă, căci nu îi impuneam practic nimic din ce nu dorea să facă.
Certurile și despărțirile, pe care le aveam mereu din cauza comportamentului artificial, acela spre supunere din ce în ce mai mare a mea față de modul lui de viață, m-au sufocat.
Deși vedeam cum sunt din ce în ce mai rău și deși mi se spunea asta, mă lăsam mereu împăcată de promisiuni, vorbe dulci și un viitor planificat minunat, despre care el îmi povestea mereu, în care vom avea și vom face totul împreună – doar dacă eu făceam ceea ce spunea el că este bine.
Perioada când am aflat că am rămas însărcinată
După toate aceste agravări ale situației și dureri pe care le suportam, în timp ce toate valorile vieții mele erau ușor spulberate cu fiecare zi care trecea, s-a întâmplat ceva și mai rău.
El nu voia absolut deloc să folosească prezervativ. Atunci când am aflat că eram însărcinată, eram acasă, iar perioada ciclului era întârziată. Am mers și am făcut un test. Eu „știam” că ceea ce nu îmi doresc sa văd, adică un test pozitiv, sigur nu se va întâmpla, deoarece, credeam eu, „mie nu mi se poate întâmpla așa ceva”.
Când am văzut rezultatul, toată lumea mea s-a prăbușit. Pe de o parte, știam că voi fi o mămică fericită, pentru că asta spunea sufletul meu; pe de altă parte, nu eram deloc împlinită, gândindu-mă că trebuie să le spun părinților și, bineînțeles, lui.
I-am spus mamei, care era în camera alăturată. Mama a fost foarte îngrijorată, știind că nu eram deloc pregătită și dându-și seama că el va fi foarte dificil și foarte crud. Dar a avut și ea speranța naivă că ne va fi nouă bine și m-a încurajat pe moment, spunându-mi că totul va fi bine.
A urmat să-i spun tatălui, care m-a susținut și mi-a spus că el este de acord cu mama, că, dacă s-a întâmplat, s-a întâmplat, este un copil și trebuie să găsim o soluție cât mai bună pentru a ne fi nouă bine, incluzând decizia de a păstra copilul.
Atunci când m-am apropiat de porțile iadului
Eu nu știam că o persoană poate să nu te iubească, deși ești împreună cu ea și că tot ceea ce o interesează este propria persoană și consumul celeilalte pentru afișare. Mă gândeam că stilul meu de a fi o persoană liniștită și creștină și dorința lui de a avea o persoană supusă, care îl ascultă și nu îl supără, îl vor convinge că sunt o foarte bună parteneră pentru viitorul în care va dori să-și facă o familie.
I-am spus la telefon, deoarece el nu era în țară. M-a sunat imediat și mi-a spus că el nu se poate ține pe picioare, că amețește și nu poate concepe așa ceva.
S-a întors peste câteva zile, ne-am văzut și de aici a început coșmarul.
Presimțirea mea că totul va fi un iad și că sunt într-un mare pericol m-au sufocat în acea perioadă. Am devenit extrem de stresată, deprimată, plângeam mereu și mă rugam, făceam acatiste pentru a merge mai departe și a putea păstra copilul printr-o minune.
Când ne-am întâlnit nu îmi venea să cred că negociam cel mai frumos lucru din viața mea. El își dorea moartea copilului și singura opțiune era să mă supună la avort, iar eu știam că niciodată nu voi lăsa acest lucru să se întâmple.
Apoi am mers la Iași, pentru a-mi continua sesiunea. A fost cea mai frumoasă perioadă din acea vreme, pentru că am simțit viața în mine.
Dar el a venit după mine la Iași. M-a terorizat, spunându-mi continuu că el nu acceptă că acesta este un copil, că nu este nimic în primele săptămâni, așa că nu se va întâmpla nimic dacă voi face avortul. Și că vom putea avea alți copii în viitorul nostru împreună.
Înainte de a veni el la Iași, eu am făcut un control și am aflat că totul era în regulă cu copilul. Am fost întrebată dacă doresc să păstrez copilul și dacă și partenerul este de acord. Poate atunci nu mi-am dat seama de grozăvia acelei întrebări, care avea în ea două lucruri teribile pe care aveam să le văd mai târziu: că pot alege să moară copilul și că partenerul poate avea un cuvânt de spus în a alege să moară copilul împotriva voinței mele de mamă.
Eu știam că adevărul este că el nu vrea să nasc copilul, dar i-am răspuns răspicat doamnei doctor ca vreau să păstrez copilul și mă interesează foarte mult dacă totul e bine. După ce a auzit răspunsul, doctorița mi-a listat la imprimantă ecografia și mi-a dat-o. Tot mai târziu mi-am dat seama că, dacă îi spuneam că nu vreau să păstrez copilul, cel mai probabil nu îmi dădea ecografia. Dar atunci, cu ecografia în mână, eu eram fericită și încrezătoare că sunt mamă și o să port copilul la piept atât de curând și că ceea ce mi s-a întâmplat este minunat, că este o minune și îmi va aduce numai bucurii acest copil pe care Dumnezeu a ales să mi-l pună în pântece.
Atunci când el a venit la Iași, m-a obligat sa mergem la control și să fac o consultație în urma căreia vom cere o rețetă pentru avort medicamentos sau voi face pe loc un avort chirurgical. Voia „să rezolve problema” chiar în acea zi, că de asta venise.
Eu nu am vrut, țipam la el, nu voiam să mai stau în mașină, băteam pur și simplu cu picioarele pe preșul din mașină, pentru că eu nu voiam se ne omorâm copilul. Nu concepeam să merg la un medic care susținea că cel mai ușor lucru este să fac avort și că nu este nimic dureros, nici trupește, nici sufletește.
Iadul
A urmat începerea iadului. Pur și simplu am fost supusă și obligată prin țipete și certuri în acea zi să merg din clinică în clinică până găsim o clinică de avorturi ca să se săvârșească acel lucru cât mai repede. Îmi era frică și groază și nu simțeam decât încolțirea morții. M-am simțit cel mai singur om din lume în acel moment, în care timpul parcă se oprise.
Eu îmi doream doar salvarea și ca el să accepte să păstram copilul, dar parcă am fost străpunsă și zdrobită de toată duritatea din lume. Iadul se pregătea să mă bage înăuntru.
El conducea și tocmai parcase în față la următoarea clinică, fără ca eu să-mi doresc să fac avort. Nu am coborât din mașină. M-a obligat, amenințându-mă în cel mai urât mod, după care am fost trasă de mână spre clinica de avort pe stradă în văzul tuturor trecătorilor.
Eu nu am mai simțit această duritate și dorința de moarte la nimeni până atunci, nu știam ce se întâmpla cu mine, nu știam de ce am fost atât de oarbă până în acel moment și nu știam de ce el nu acceptă acel copil, care era al nostru.
Când a trebuit să intru în cabinet, eu nu am putut intra și am ieșit afară, pur și simplu am fugit. El a venit după mine. Eu nu am acceptat să revin, dar el a continuat să mă tragă de mână spre clinica de avort.
Acolo, obligată, am făcut un nou control. La întrebarea medicului dacă dorim să păstram copilul, el a zis dur și răspicat: „Noi vrem să facem avort! Ce trebuie să facem?”
Acest medic nu a ținut cont că eu am răspuns că nu îmi doresc să fac avort și ne-a înmânat o foaie în care erau scrise pastilele și cum trebuie făcut un avort medicamentos. Eu nu am dorit să iau acea foaie, dar prietenul meu a luat-o.
După ce am ieșit afară, eu am izbucnit în plâns, iar el îmi ștergea lacrimile cu o duritate care mă distrugea psihic. Arăta prin ea că nimic nu conta pentru el, doar ca el să fie liber și să scape de această povară. Pentru mine nu era o povară, eu îi propuneam să creștem liniștiți copilul, să ne formăm o familie, îi spuneam că totul poate fi rezolvat dacă ne vom cununa și vom locui împreună, dar nimic nu îl mișca.
Soluțiile și rugămințile mele erau nenumărate, dar el era ca o stană de piatră. A mers cu mașina la farmacie și a achitat medicamentele de pe rețetă în drum spre cămin. M-a lăsat la cămin și a plecat acasă.
Părinții mei au aflat ce mi s-a întâmplat, iar mama a purtat o discuție cu el a doua zi. I-a spus că trebuie să facem totul ca să salvam acest copil și că trebuie să nasc acel copil, i-a spus că vom fi susținuți de părinți și că noi suntem tineri și vom avea o familie frumoasă, că va fi cea mai mare greșeală dacă se face în felul cum gândește el acum.
Apoi mama m-a sunat și mi-a spus că niciodată nu s-a simțit umilită în viața ei ca atunci când el i-a spus că pe acel copil, dacă se va naște, el nu îl va recunoaște niciodată și i-a mai spus mamei că nu știe dacă sigur este al lui. Această acuză falsă a fost încă o lovitură în suflet, de o putere inimaginabilă, atât pentru mine, cât și pentru părinții mei, care știau și ei că eu l-am avut doar pe el ca prieten și că am fost foarte devotată și mereu am suferit, din prea multă bunătate, în acea relație.
După toate acestea au urmat amenințări și multe traume. Văzând ca nu am mers la farmacie să iau medicamentele, el a făcut comandă să mi le livreze la cămin. Și așa m-am supus să fac avortul medicamentos, chiar dacă inima și sufletul meu urlau și erau fără nicio apărare.
Cea mai groaznică imagine din viața mea, pe care aș vrea să o pot scoate din memorie.
25 mai a fost ziua și știu acum, după ce am citit multe mărturii de la alte femei, că în fiecare an această zi va fi groaznică, pentru că în loc de o zi de naștere, primul meu copil are o zi în care i-am luat viața.
După avort
După toate acestea, eu nu am mai fost la fel. Pur și simplu trăiam în această lume, dar eram moartă. Nu puteam să concep că am luat parte la acest lucru, fără ca măcar vreodată să îmi imaginez că voi face așa ceva.
Am mers la spovedit și a urmat o apropiere mare de credință. Am mers mult la biserică, foarte multă rugăciune, am citit acatiste, am avut multe discuții cu duhovnicul.
Dacă aș fi ascultat de părinți, dacă aș fi ascultat de duhovnic nu s-ar fi întâmplat nimic. „Hormonii”, de fapt patima mai mult decât ei, naivitatea și multă mândrie m-au dus acolo unde nu am crezut niciodată că voi ajunge.
După avort mi-a apărut și un chist foarte mare. Am fost la doctor, care mi-a spus că e foarte îngrijorătoare dimensiunea lui; m-am rugat luni de zile și nu îl mai am. Dumnezeu m-a vindecat de el.
Acum simt consecințele
În fiecare seară și în fiecare dimineață parcă simt că am un copil la pieptul meu. Înainte de a face greșeli nu ne dăm seama ce consecințe adânci și pe toată viața au. Iată că, acum, eu le simt.
Apropierea mea de biserica și ajutorul lui Dumnezeu au fost cele care m-au salvat și mi-au dat puterea să merg mai departe și să-mi doresc acum să salvez și eu vieți care au nevoie de ajutor. Eu sunt sigură că acești prunci sunt la mila lui Dumnezeu și că prin rugăciune se poate contribui la salvarea lor, dacă bunul Dumnezeu voiește.
Pentru toate cele care vor fi în situația mea
Dragele mele, care citiți povestea mea,
Toate aceste lucruri se întâmpla dacă lași moartea sa aleagă unde să-ți pună sufletul de acum înainte, la jugul morții și ar dureroasei deznădăjduiri, sau al vieții, al bucuriei și minunii.
Atunci când inima iți spune și te felicită când afli că ai rămas însărcinată, atunci când sufletul radiază de bucurie și când tot ceea ce poți gândi este că vei fi mamă în viitorul apropiat, nu vă temeți!
Fiți puternice, ca și cum trupul și sufletul vostru ar fi o fortăreața și ca și cum nimic nu iese și nu părăsește corpul vostru fără voia voastră!
Acest lucru se întâmplă când știi că tot ceea ce trebuie sa faci este să aperi viața pe care Dumnezeu a dat-o ca tu să o hrănești, pentru a-ți aduce fericirea cea mai frumoasă și binecuvântată pentru o femeie, acea de a fi mamă și de a te bucura de creșterea copilului tău.
Nu este nimic mai important decât viața. Dacă alegi distrugerea acestei vieți care este sălășluită în tine, de ce crezi că tu nu ești distrusă? Atunci când este în tine viața și bătaia inimii, de ce crezi că tu nu vei muri odată cu stingerea pâlpâitului acelei vieți din tine?
Ceea ce este simplu și este acolo în tine este viața, iar ceea ce facem ne influențează corpul și conștiința noastră, care sunt mult mai săritoare în a ne apăra și țin cu ceea ce este bun pentru noi decât orice altă idee demonică de a nu păstra sufletul sălășluit în tine.
Dacă dorești moartea ta, asta este tot ceea ce îți poate oferi un avort.
Corpul, mintea, inima lucrează toate spre slăvirea lui Dumnezeu, atunci când s-a pus viața în tine.
Dacă omori, te-ai omorât și pe tine. Dacă vrei vrea să faci acest lucru, fii sigură că ai murit și nu mai poți învia niciodată la fel, pentru că ceea ce nu mai este în tine, adică propriul copil, a murit. Iar cu acest lucru nu poți merge mai departe, pentru că este peste puterea oricărei femei să nu dezvolte ceea ce s-a sălășluit în ea și să fie bine.
Acum cred cu tărie că doar de la Dumnezeu este cu putință puterea de a alege viața în ciuda oricărei opoziții și amenințări. Și că trebuie să o cerem ca să o primim.
După toate cele făptuite, vă spun „Rugați-vă neîncetat”. Mântuitorul Iisus Hristos vă va ajuta.