Ca să răspundem la întrebarea aceasta trebuie să înțelegem înainte de toate istoria poporului sirian și cum numai cu mila Domnului a ajuns până în zilele de astăzi.
Deși ucenicii au fost numiți creștini întâi în Antiohia Siriei (Faptele Apostolilor 11, 25–26), creștinismul sirian n-a cunoscut pacea decât o perioadă scurtă, care a început de când Sfântul Constantin cel Mare a dat decretul de la Milan din anul 313, care a recunoscut creștinismul ca fiind religie oficială în Imperiul Bizantin, și a durat 323 de ani, până când Damascul a căzut în mâna musulmanilor veniți din peninsula arabă în 636. Persecuția musulmană n-a început dintr-odată. Cât timp creștinii plăteau o taxă (haraj), musulmanii îi lăsau în pace. Dar au luat cele mai importante biserici și le-au transformat în moschei. De atunci, pentru creștini nu s-au liniștit apele niciodată în istorie. Cruciații veniți din Apus au început o persecuție împotriva creștinismului ortodox când au ocupat Antiohia, iar această persecuție a crescut în mod evident cu mamelucii mahomedani veniți din Egipt, la căderea Antiohiei în mâna lor la 1268.
Iar după ei, tot Orientul a căzut într-o epocă întunecată odată cu venirea otomanilor, musulmani fanatici. Perioada otomană a fost cea mai grea pentru creștinii Siriei, în general, și pentru ortodocși, în special. Spre exemplu, în noaptea de 9–10 iulie 1861, otomanii au omorât 50% dintre creștinii Damascului, care număra atunci în jur de 60.000 de creștini, distrugând cartierul creștin din Damasc și dărâmând bisericile. Între ele s-a aflat și catedrala ortodoxă, cu 3.000 de martiri care participau la Sfânta Liturghie împreună cu Sfântul Iosif Damaschin, care a luat împreună cu ei cununa muceniciei după ce a consumat Sfintele Taine înainte să intre soldații otomani în biserică. Între 1870 și 1916, otomanii au omorât mai mult de șase milioane de creștini, dintre care ortodocșii au plătit prețul cel mai scump, cu 2.100.000 de martiri. După otomani, creștinismul răsăritean a cunoscut o altfel de persecuție odată cu căderea Siriei sub ocupația franceză și întemeierea primei biserici catolice, care a crescut repede, fiind susținută de guvernul francez. După ce au plecat francezii, în 1947, creștinismul în Siria a cunoscut pacea și o înflorire fără precedent pentru o perioadă de 65 de ani, până când a început așa-zisa „primăvară arabă”, care a distrus omul și piatra, iar înainte de toate, creștinii și Biserica lor.
În Siria, înainte de așa-zisa „primăvară arabă”, erau mai multe Biserici. Cea mai numeroasă era Biserica Ortodoxă, cu aproximativ 1.700.000 de credincioși. După ei veneau siro-iacobiții, cu 1.200.000, armenii – 600.000 și în jur de 300.000 de catolici, protestanți etc. Acum, odată cu războiul care nu a încetat din 2011, nu mai sunt armeni, căci au plecat cu toții în Armenia. De asemenea, majoritatea siro-iacobiților au plecat, au rămas mai puțin de 9.000. Mai sunt în jur de 20.000 de catolici și 36.000 de protestanți. Biserica Ortodoxă rămâne cea mai numeroasă, cu 1.400.000 de credincioși. Biserica protestantă crește din ce în ce mai mult, profitând de sărăcia poporului de după război și având resurse materiale bogate din Occident.
Acum, războiul militar s-a liniștit, dar a început un alt război: războiul economic și moral. Fiind o țară dărâmată după război, Siria are și economia distrusă, ceea ce înseamnă un nivel ridicat de sărăcie, cu 82,5% din populație sub limita sărăciei. Iar sărăcia conduce la o altă problemă, și anume imoralitatea. Moralitatea generației care a crescut în perioada războiului este total diferită față de moralitatea generației care a crescut înainte de război. Iar pe umerii Bisericii a căzut sarcina de a-i ajuta nu numai pe ortodocși, ci pe toți sirienii care au nevoie de ajutor. Problema cea mai mare este că resursele ei sunt foarte limitate. Fiind o mamă, Biserica nu poate să îi lase pe copiii ei fără ajutor, dar și Biserica are nevoie de un mare ajutor. Ceea ce face situația și mai dificilă sunt sancțiunile americane și occidentale, care nu afectează decât poporul sărăcit și lipsit de lucrurile elementare pentru a trăi cu demnitate. În acest moment, nu mai sunt medicamente pentru cei bolnavi. Rămâne numai un singur remediu: nădejdea noastră în Dumnezeu și în Fiul Său, Cel care a suferit cu noi și știe ce înseamnă suferința pentru om.
Ne întoarcem la întrebarea noastră: oare mai sunt creștini în Siria astăzi? Desigur, mai sunt. Creștinismul a apărut pe acest pământ și Fața lui Hristos nu se va lipsi niciodată de el. Bineînțeles, ca număr, acum sunt mai puțini creștini în Siria. Înainte de război erau 10% din toată populația, iar acum se crede că sunt în jur de 6%. Însă, după calitate, cred că acum sunt mai mulți creștini în Siria decât au fost vreodată în istorie. Creștinul este omul care are ceva din „materia” lui Hristos. Și pentru că aici creștinii au gustat ceva din patimile lui Hristos, de aceea au dobândit și ei ceva din această materie a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
În aceste împrejurări, credința în Hristos rămâne arma cea mai eficientă. Sau, mai bine spus, singura armă. Iar credința are mai multe trepte, care diferă de la un om la altul. Vremea aceasta este o vreme a îmbrățișării. Cel care se consideră pe sine întărit în credință să aibă grijă de cel care este mai slab, în loc să-l judece. Vremea aceasta nu este o vreme a dezbaterii sau a polemicii, ci o vreme a rugăciunii și a încurajării, o vreme a cooperării și a dragostei. Vom avea destul timp după trecerea războiului pentru a dezbate cât dorim.
Într-o zi, actualul Patriarh al Antiohiei, Ioan al X-lea, care atunci era diacon, a luat parte în Cipru la o întâlnire unde era prezent și Sfântul Paisie Aghioritul. Pentru că Sfântul Paisie era cunoscut că face minuni încă din timpul vieții, cineva i-a cerut să povestească o minune. Însă răspunsul Sfântului Paisie, după ce s-a uitat la diaconul Ioan, a fost: „Cea mai mare minune este că mai sunt creștini acolo.”