Cuvântul icoană (de la gr. Eikona – chip) își are începutul în sfatul Sfintei Treimi. Citim la Facere: „Și a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră…!» Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie” (Facerea 1, 26–27).
Dar trebuie să știm că este o diferență între expresiile „chipul lui Dumnezeu” și „după chipul lui Dumnezeu”. Adevăratul chip al lui Dumnezeu Tatăl este Cuvântul, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4, 4), „Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată zidirea” (Coloseni 1, 15). Iar această identitate cu Tatăl o mărturisește și Hristos, zicând: „cel ce Mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 12, 45) și în alt loc: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Omul, care a fost creat de Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt, este după chipul Cuvântului și trebuie să ajungă după asemănarea Sa.
Sfinții Părinți, tâlcuind Sfânta Scriptură, spun că omul a fost creat după chipul Fiului, pentru că la „plinirea vremii” El, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, avea să Se întrupeze, să Se înomenească, pentru ca pe noi, oamenii, să ne ridice din păcat și să ne readucă mântuiți la Tatăl, Hristos făcându-Se astfel cel „întâi născut între mulți frați” (Romani 8, 29).
Deși omul a căzut în păcat, chipul lui Dumnezeu nu S-a șters din el, așa cum cântă Biserica: „Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deși port rănile păcatelor”, în om rămânând pururea dorul de a ajunge la asemănare.
Întruparea lui Hristos a fost temeiul pictării și cinstirii sfintelor icoane. Încă din secolul al II-lea avem mărturii despre existența sfintelor icoane, realizate în diferite moduri: mozaic, frescă, pictate pe lemn, în manuscrise sau gravate pe metal, ele împodobind bisericile sau casele creștinilor.
Secolul al VIII-lea a adus în Biserică primele tulburări legate de cinstirea sfintelor icoane. Împăratul Leon al III-lea Isaurul, urmat de fiul său, Constantin al V-lea, au provocat Biserica, susținând că icoanele sunt idoli și că venerarea adusă lor este o închinare idolatră. Luând drept argument porunca a doua din Decalog, „să nu-ți faci chip cioplit…”, ei au vrut să înlăture toate icoanele din biserici și să le distrugă.
Biserica a răspuns prin glasul Sfinților Părinți insuflați de Duhul Sfânt. Sfântul Ioan Damaschin spune: „Când Cel nevăzut S-a arătat văzut în trup, atunci putem Să-i înfățișăm chipul” și mai adaugă: „Eu nu cinstesc materia (icoanei), ci pe Acela care din iubire pentru mine S-a făcut materie, pe Iisus Hristos”.
Sinodul al VII-lea Ecumenic (787) a întărit prin hotărârile sale cultul sfintelor icoane, arătând că cinstirea care se dă chipului trece la prototip, și cel ce se închină icoanei, se închină ființei celei închipuite pe ea.
Liniștea în Biserică a venit în anul 843, după un nou val ridicat de iconoclaști. Atunci, după un alt sinod ținut la Constantinopol, în prima duminică a Postului Mare, a fost restaurat cultul icoanelor, iar acea zi a fost numită Duminica Ortodoxiei.
Identificarea Ortodoxiei cu cinstirea sfintelor icoane exprimă adevărul că icoana, ca și Sfânta Evanghelie, dogma sau cultul Bisericii, dă mărturie despre întruparea Fiului lui Dumnezeu și mântuirea adusă oamenilor prin patimă și Înviere.
Cine nu cinstește icoana nu trăiește Ortodoxia. Cinstind icoana lui Hristos mărturisim întruparea, recunoaștem în Fecioara Maria pe Născătoarea de Dumnezeu, iar sfinții din icoane sunt mădularele preaslăvite ale trupului lui Hristos, cei care, urmând „calea și adevărul”, au ajuns la viață, făcându-se părtași mântuirii și îndumnezeirii.
Icoana ortodoxă este Evanghelia pictată, cuvânt-simbol vizibil, care îndeamnă la rugăciune, adică la comuniune cu Dumnezeu și cu sfinții săi. De aceea, noi nu privim ca pe niște simple piese de muzeu icoanele din Biserică, ci ca pe o chemare la rugăciune, dar și ca pe un semn al prezenței rugăciunii sfinților pentru noi și împreună cu noi. În Biserică și în icoane Îl întâlnim pe Dumnezeu-Omul Hristos împreună cu oamenii îndumnezeiți prin credința în El.
Biserica pictată este o icoană a Ierusalimului celui de Sus. Când intrăm în biserică, ne simțim atinși de sfinți, de rugăciunea și de ocrotirea lor, dar, mai ales, Îl simțim pe Dumnezeu în tot ce ne înconjoară, de parcă toate s-ar strânge tăcute în jurul nostru într-o îmbrățișare puternică. De aceea, biserica impune respect și o oarecare sfială, căci, așa cum spunea poetul: „E Dumnezeu aici la El acasă/ Vorbește-ncet că poate să ne-audă”.
Ortodoxia nu este o simplă teorie sau o convingere intelectuală că Dumnezeu există undeva departe, ci este legătura vie a omului credincios cu Dumnezeul-Om, cu Hristos, în Biserica lui Hristos. Iar acest simțământ de comuniune se cere trăit și în relația cu semenii noștri, sau, cum spunea Didim cel Orb: „după ce L-ai văzut pe Dumnezeu, trebuie să-L vezi pe Dumnezeu în orice frate”.
Calea spre asemănare este lucrare continuă, în care ne străduim să ne curățim de rău, de întuneric și să ne umplem de lumină. Deci, fiecare este chemat, în felul său, să zugrăvească icoane, desenând chipul lui Hristos în inima sa. Pensulele noastre sunt strădaniile împlinite, culorile sunt virtuțile, iar luminile care dau viață culorilor sunt darurile Duhului Sfânt.
Trăind Ortodoxia, să cântăm împreună cu Biserica: Preacuratului Tău Chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare păcatelor noastre.