Contextul pandemic în care ne desfășurăm viața are, alături de inconvenientele create, și o parte bună, cum au toate lucrurile care ni se întîmplă. Partea bună o văd în puterea de a ne obliga să ne descoperim nouă înșine, în exercițiul activităților cu un grad mare de rutină, cum este îndeobște considerat a fi învățămîntul, laturile ascunse, de nu și misterioase ale acestor activități. De exemplu, importanța prezenței fizice în activitățile de instruire, atît a profesorilor, cît și a elevilor, în obișnuitele și cvasigeneralizatele activități didactice față în față. Atît de mult ne obișnuiserăm cu deplîngerea situației cînd elevii și chiar profesorii nu se dovedeau a fi suficient de activi la activitățile didactice obișnuite, că începuserăm să credem că Internetul și tehnologiile tot mai sofisticate pot și chiar ar trebui, susțineau nu puțini entuziaști, să substituie cu totul actorii procesului de învățămînt ori măcar să remodeleze rolurile acestora.
După cîteva luni de desfășurare a activităților didactice online, dincolo de inevitabilele dezamăgiri produse de infrastructura insuficientă sau de-a dreptul precară din unele unități de învățămînt, dincolo și împreună cu slaba sau insuficienta dotare a tuturor elevilor și studenților cu dispozitivele necesare unei bune comunicări online, cei capabili de onestitate recunosc că nici pe departe nu pot aceste mijloace ale învățării la distanță să înlocuiască tradiționalele lecții față în față, indiferent de vîrsta învățăceilor ori de nivelul lor de instruire.
Ceea ce pare să lipsească și să fie de neînlocuit este chiar calitatea activității didactice, cu toate că nici în privința cantității, a volumului de activități, instruirea la distanță nu este comparabilă cu cea tradițională. Elevi, studenți, părinți și profesori deopotrivă se plîng de această situație și regretă că trebuie să se mulțumească, pe timp de molimă, și cu atîta. Calitatea, în acest caz, înseamnă deopotrivă calitatea învățării și a predării. Desigur, întrucît elevii și studenții sunt în număr mai mare decît profesorii, calitatea învățării domină discuțiile actuale, calitate vizibil diminuată în contextul învățămîntului la distanță, lucru remarcat de toți beneficiarii procesului instructiv-educativ.
Care să fie explicația? Una banal de simplă, dar care nici nu putea fi pînă astăzi adusă prea ușor în dezbatere, întrucît se referea la unul dintre acele fenomene incontrolabile, care neputînd fi predat și învățat, nici nu trebuie dezvăluit: inspirația. De la elevii de școală primară pînă la studenții din anii terminali, se poate auzi acest unanim reproș adus învățămîntului la distanță: lipsește inspirația generată și catalizată de contextul emoțional creat de prezența fizică și co-prezența intelectuală/spirituală a actorilor din actul pedagogic: profesori și colegi. Predarea la distanță nu reușește să-i inspire pe învățăcei, chiar cînd profesorul este bine pregătit sub aspectul utilizării tehnologiilor (lucru rar încă la noi, atît în învățămîntul preuniversitar, cît și în cel superior). Fascinația exercitată asupra tinerilor de tehnologii par să se fi diminuat în contextul utilizării lor de-o manieră exclusivă, în învățămînt ori în alte practici ale vieții în pandemie.
Alături de ei, descoperim cu toții, în aceste vremuri, ce putere de catalizator are prezența fizică a oamenilor, despre care putem adăuga că nu rămîne și nu se poate reduce niciodată la o prezență pur fizică. Cel puțin, nu în învățămînt. Fără prezența fizică a profesorului, copiii obosesc repede sau se plictisesc. În fața ecranului, împreună cu clasa virtuală, nici profesorul nu o duce mai bine, toată energia și strategiile lui de captare a atenției elevilor se îneacă în oceanul virtual, mult prea larg ca să nu poată înghiți rapid orice efort de împotrivire la ștergerea fără de urmă a activităților și prezenței individuale. Pe scurt, nici predarea inspirată nu se prea întîlnește în învățămîntul la distanță. Oricît de atent ar pregăti un profesor orele pentru activitățile online, oricît suflet ar pune în lecții, emoțiile și dăruirea lui nu trec dincolo de ecran decît într-o măsură insignifiantă, de natură să provoace insatisfacție tuturor. Sufletul se adresează sufletelor, dar într-o activitate de durată, cum este orice activitate de instruire didactică, co-prezența fizică se dovedește a fi decisivă pentru o comunicare deplină a sufletelor.
Mai mult ca oricînd, acum, prezența în persoană și predarea ca transmitere de la persoană la persoană își revelează însemnătatea și pregnanța. Tot acum, limitele și iluziile generate de puterea tehnologiilor tot mai performante din învățarea la distanță se descoperă ca atare, indicînd un adevăr pe cît de simplu, pe atît de tainic: un om învață doar de la alt om, nu de la o mașină, un om nu poate fi înlocuit de nicio cucerire a tehnicii în activitatea de modelare (educare/instruire) a unui alt om. Cel care predă pe sine se predă, pentru că nu doar o sumă de informații transmite, pe acestea le poți descoperi și în cărți ori pe Internet, ba chiar într-o cantitate mai mare decît poate tezauriza oricare dintre oameni. Cînd spunem „se predă pe sine” ne referim la ceea ce fac dintr-un om cunoștințele, deprinderile, informațiile pe care le transmite el ca profesor, cu toate transformările și mutațiile sensibile care survin în persoana sa în timp ce predă. Profesorul nu este un depozit de cunoștințe, nici un simplu vehicul al acestora. El se (auto)creează, devine profesor, pe seama multiplelor ocazii de a vitaliza cunoașterea dobîndită prin trăirea și exprimarea de sine. În exercițiul predării, el se schimbă pe el însuși, știut fiind că profesorul adevărat învață și în timp ce predă, nu doar înainte de a preda. Ca unul care învață predînd se descoperă profesorul pe sine învățăceilor săi, într-un climat intens emoțional și emulativ, în care nu se mai știe cine dă și cine primește. De fapt, cu fiecare lecție reușită, nu doar elevii, ci și profesorul experimentează inspirația, fără ca asta să însemne dobîndirea unei asigurări pe viață de bun profesor. Inspirația vine ca un dar, nu vine la cerere, iar cînd nu vine, nu se poate suplini prin zel pedagogic. Profesorii care au cunoscut inspirația în timpul lucrului cu elevii/studenții știu și ce pericole se ascund în asemenea experiențe pedagogice. Pe unii dintre ei, inspirația îi face mai umili, știind că ceea ce a fost mai bun și mai deosebit în activitatea lor de la catedră nu li se datorează, că lor li s-a dat, ei nu au făcut decît să se predea acestei inspirații venite din altă parte decît din ambiția sau voința lor. Mai sunt însă și profesori cărora aceste fulgurante momente de inspirație le iau mințile și, în loc să se smerească, ei se infatuează. Neacceptînd ipostaza de receptacule ale unor daruri mai presus de opțiunile individuale, ei se identifică cu sursa de inspirație, devenind „maeștri luciferici” (Vasile Andru), profesori dominatori și narcisiști, care profită de dependența și discipolilor, „distrugîndu-i și consumîndu-le speranțele” (George Steiner).
Profesorul inspirat, capabil să înfrunte ispita autoadulării, este pe deplin răsplătit prin iubirea care vitalizează orice proces de predare și învățare, personalizîndu-l. Cei care sunt părtași la un proces de predare-învățare modelat de inspirație sunt cimentați de acest eros divin al cunoașterii-împreună, care îi va lega pe viață de profesorul lor și de grupul/grupa în care au desfășurat lecțiile cu profesorul respectiv. Cu timpul, ei vor mai uita din informațiile și cunoștințele primite, niciodată însă nu vor putea fi rupți de ceea ce i-a unit și crescut spiritual. Și nu doar învățăceii nu-l vor uita pe profesorul inspirat, nici acesta nu-i va uita pe cei cu care a experimentat marea taină a inspirației, pentru că, „printr-un proces interactiv, osmotic, (și) magistrul învață de la discipol în timp ce predă” (George Steiner). Profesorii buni, magiștrii exemplari, știu întotdeauna cît de îndatorați le sunt elevilor sau discipolilor lor. După cum și discipolii, indiferent că-i urmează sau îi contestă (depășindu-i) pe maeștrii lor, știu ce rol important au jucat aceștia în devenirea lor, nu doar profesională, ci și umană.
***
De 21 de ani lucrez în învățământ. Am investit fix jumătate din viața mea în această meserie care, pentru mine, înseamnă responsabilitate. Slujire. Și îndoiala permanentă că am făcut suficient de mult pentru copii. De pildă, știu că i-am învățat pe destui să scrie corect în limba română. Însă oare pe câți i-am învățat SĂ ÎȘI IUBEASCĂ limba?
Cred că voi lucra cu copiii mereu.
DAR nu într-un sistem care nu are grijă de toți oamenii lui. Care impune ideologii agresive. Care-mi atacă credința. Care agresează inocența copiilor. Care neagă sau minimalizează valori consacrate. Și nicidecum în postura de cobai al nesfârșitelor experimente oficiale.
Fiecare profesor are libertatea să-i învețe pe copii lucruri ziditoare. Nu doar niște conținuturi dictate de programă.
Cât vor exista responsabilitatea, dăruirea, integritatea, curajul, discernământul, credința, nădejdea, dragostea și – firește – știința de carte a profesorilor, școala va fi școală.
Sau nu va mai fi deloc.